Cauzele care determină apariţia terorismului

12 mart.

–          Starea de fapt –

 Până la apariţia acestui fenomen, cercetătorii au stabilit că marea majoritate a activităţilor umane se bazează pe comunicare. După afirmaţiile lui John Fiske, ,,fiecare dintre noi recunoaşte comunicarea, dar nu toţi o putem defini’’,ea  reprezentntând una dintre activităţile umane ce se desfăşoară în fiecare clipă. Presupunem că orice comunicare are un anumit cod care este format din semne şi semnale. Din practica de zi cu zi s-a stabilit modul în care comunicarea influenţează comportamentul sau starea mentală a omunui.

Având stabilite aceste elemente care influenţează strea mentală şi comportamentul uman, mai trebuie să stabilim ce ar putea influenţa modul de comportament al unui individ sau  grup social, acest element fiind informaţia. Având informaţii reale despre nevoile unui individ sau ale unui  grup social, putem schimba comportamente dar şi gestiona la alt nivel crizele ce apar.

Comunicare[1] reprezinta înştiintare, ştire, veste, raport, relaţie, legătura. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de către dicţionarul explivativ pentru comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atîtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.

 Deţinând informaţii despre acel individ sau grup social poţi gestiona o serie de evenimente care într-o anumită cultură înţelege anumite aspecte ale realităţii, de politică, familie, succes, ştiinţă etc. Nu trebuie să uităm că orice individ sau grup social se ghidează după anumite norme pentru a prospera şi a avea bunăstarea. Dar nu întodeauna normele sunt respectate de cei din afara grupului ele fiind încălcate, astfel se ajunge la crize care dacă nu sunt gestionate aşa cum trebuie se ajunge la conflicte. În gestionarea crizelor un rol important îl are mass media prin tot ce reprezintă ea, căci după părerea mea mass media ar trebui să împiedice minciuna pentru ca omenirea să poată să prospere în pace. Apariţia terorismului este o parte a proastei gestionări a crizelor. El apare ca o revendicare de orice natură a unui grup social.

Pentru a da lovitura, teroriştii studiază în amănunţime modul de comportare şi reacţie al guvernelor, ca atunci când cineva este invitat la o petrecere şi stă câteva clipe pentru a se familiariza cu principiile chiromanţiei. Putem afirma că se respectă cele două reguli ca atunci când o ghicitoare îi ghiceşte unei persoane în palmă:

  • în primul rând se va ţine cont de limbajul trupului şi te vei folosi de informaţiile pe care le deţinem despre persoana respectivă. Aceste informaţii sunt foarte bune când se folosesc de cineva talentat, pentru că vei impresiona despre ce detalii îţi oferă palmele.
  • informaţia brută este bună dacă este folosită de cineva talentat pentru că îţi va netezi calea spre descoperirea adevărului. 

Locul în care găseşti informaţii sau de a discuta despre tot ce este pe această planetă este internetul, este locul unde poţi să îţi procuri software, să joci tot felul de jocuri, etc. De acest mijloc de comunicare se  folosesc şi teroriştii, pentru că nu există nici o lege care să-i împiedice să se conecteze la acest serviciu, iar posibilităţile sunt multe şi nu necesită o cantitate mare de resurse logistice (este nevoie doar de un calculator cu modem şi reţeaua la care să te conectezi; totul depinde de scopul propus pentru a-l folosi).   

Insurgenţii se bazează pe oamenii din popor pentru a se ascunde, pentru suport şi recrutări, deci ei ar trebui să fie izolaţi de aceştia prin toate mijloacele posibile. Printre cele mai eficiente metode de control ale populaţiei sunt instituirea de puncte de control atât pentru vehicule cât şi pentru oameni, şi folosirea cărţilor de identitate naţionale. În Malaya, cerinţa ca o persoană să poarte carte de indentitate cu poza şi amprenta, i-a forţat pe comunişti să abandoneze strategia lor politico–militară trifazică originală şi a cauzat lupte interne între liderii politici cu privire la forma de răspuns la această modalitate de control a populaţiei.

Campaniile informează populaţia despre ceea ce pot ei să facă pentru a-şi ajuta guvernul în lupta sa împotriva insurgenţilor: încurajarea participării la procesul politic prin prezentarea la alegerile locale şi naţionale; convingerea insurgenţilor că pot să îşi unească mai bine interesele şi să evite închisoarea sau chiar moartea dacă se reintegrează în societate prin diverse metode de reabilitare sau şi mai simplu, prin refuzul de a lupta.

Modul în care este recepţionată informaţia depinde de acurateţea emiţătorului, la care mai intervin alţi factori. Pentru a transmite un mesaj persoanele din cadrul organizaţiilor teroriste folosesc diferite tehnici de manipulare pentru aşi atinge scopul. Pot pleca din trunchiarea unor adevăruri sau prezentarea unor filmuleţe sau fotografii care să infleunţeze receptorul, astel ei îşi ating scopul propus.

Despre dorinţele teroriştilor s-a vorbit mult de către persoane specializate în astfel de conflicte; persoane care au ajuns la concluzia că cele mai multe dintre conflectele cu teroriştii au fost de natură religioasă.

Din dicţionarul religiilor extrăgând definiţia rezultă că ,,este un sistem de credinţe la care aderă un   grup social şi în care un anumit obiect de veneraţie sau un cod prescris de etică poate avea o foarte mare importanţă’’. Nu intru în mai multe detalii ci doresc doar să scot în evidenţă doar căteva din principalele idei şi practici ale celor mai influente religii ale lumii.

Budismul a fost fondat în 525 î.Hr., de către Siddhartha Gautama, azi cunoscut sub numele de Buddha, care atinge starea de iluminare după o perioadă lungă de meditaţie. Religia are ca aspect principal folosirea disciplinei trupeşti şi spirituale pentru eliberare din lumea fizică. Scopul propus este să ajungă la nirvana (cuvânt care poate fi aproximat cu o stare totală de pace, în care practicantul este eliberat de gândurile inutile despre sine).

Creştinismul este o grupare variată de tradiţii având o întindere globală. În aceste tradiţii toţi creştinii îşi iau numele din istorisirile evanghelice ale Noului Testament. Doctrina creştinismului este că lumea este salvată şi iertată de păcate prin graţia lui Dumnezeu şi a fiului său Hristos.Este imposibil să detaliez toate practicile şi credinţele creştinilor într-o asemenea lucrare. Un lucru foarte important de menţionat este că Biserica romano-catolică se revendică de al Iisus însuşi şi acordă o autoritate specială Papei. Biserica ortodoxă, la fel de veche, a fost iniţial aripa estică a Bisericii tradiţionale creştine, până la schisma cu aripa romană, din 1054, după ani îndelungaţi de dezacord asupra doctrinei autorităţii. Grupul extrem de divers de protestanţi apare după Reforma din secolul al XVI-lea fiind alcătuit dint-un număr însemnat de secte (peste 200). Dintre acestea amointesc: baptiştii, Biserica lui Hristos, episcopianiştii, Martorii lui Iehova, Sfinţii din ultima zi (mormonii), luteranii, metodiştii, prezbiteranii şi membrii Bisericii reunite a lui Hristos.

Hinduismul este o religie străveche, ale cărei origini nu se cunosc şi nu are fondator unic. Se spune că a apărut în apropierea anului 1500 î.Hr., când practicile vedice ale invadatorilor arieni s-au amestecat cu practicile localnicilor din India. Este formată din nenumărate secte şi nu are nici o structură eclesiastică formală. Are câteva credinţe comune cum ar fi: acceptarea scrierilor vedice; existenţa unui singur principiu divin exprimat prin mai mulţi zei, reverenţa pentru viaţa însăşi ca aspect sacru al vieţii divine. În acelaşi timp ei recunosc că ciclul naşterii, morţii şi renaşterii este, sub principiul karmei, guvernat de faptele persoanei în încărnările anterioare. De o importanţă deosebită este eliberarea de greşelile trecutului, prin purificarea sinelui şi devotamentului altruist pentru oricare din încarnaţiile divine. Această credinţă a fost marcată de un număr însemnat de zeităţi şi practici religioase, de o asociere cu sistemul de caste care a poziţionat istoric anumite grupuri ereditare pe sau sub alte grupuri. Cu toate că hinduismul este asociat cu India, acesta a avut o influentă mare asupra altor credinţe, în special asupra budismului.

Islamismul a fost fondat de profetul Mahomed în Medina, în anul 622. Are ca text sacru Coranul (este considerat în forma sa originală, netradusă, ultimul cuvânt al lui Dumnezeu). De o importanţă deosebită este Hadith, o colecţie de proverbe, atribuite prin tradiţie Profetului. Islamiştii sunt cunoscuţi în zilele noastre sub numele de musulmani. Conform credinţei lor au doar cinci îndatoriri:

  1. să-şi facă o profesiune din credinţă (,,…nu există alt Dumnezeu ân afară de Alah…’’);
  2. să se roage de cinci ori pe zi;
  3. să doneze o anumită parte din avere în scopuri caritabile;
  4. să postească în timpul zilei în toată luna sfântă a Ramadan-ului;
  5. să facă, pe cât posibil, pererinajul sfânt la Meca.

Din punct de vedere al credinţei islamismul este împărţit în două secte majore: Sunni şi Shia. Secta Sunni este considerată cea ortodoxă, este cea mai larg răspândită, având un spectru larg de credinţe  şi practici, şi poate fi deosebită de secta Shia prin convingerea că ghidarea religioasă trebuie să plece de la Coran şi Hadith, decât de la liderii spirituali umani. Are o abordare deterministă în probleme de conduită religioasă. Musulmanii shiiţi pun accentul pe voinţa liberă, într-o manieră pe care nu o au adepţii Sunni, acordând o mare importanţă succesiunii de învăţători perfecţi, cunoscuţi sub denumirea de imami. O altă tradiţie importantă este mişcarea mistică Sufi, care pune accentul pe experienţa directă a credinciosului în raport cu divinul. Islamismul este riguros monoteist şi împărtăşeşte multe elemente cu iudaismul şi cu creştinismul.

Iudaismul a fost fondat în apropierea anului 1300 î.Hr. Considerat ca întemeietor al acestei credinţe este patriarhul Avraam, având ca sursă fundamentală a învăţămintelor iudaismului Torah (primele cinci cărţi ale Bibliei evreieşti). Talmud-ul (celelalte cărţi ale Bibliei evreieşti, apar în Vechiul Testament al Bisericii romano – catolice) are ca restricţie de dietă şi comportament sabatul evreiesc. Este împărţită în trei secte: ortodoxă, conservatoare şi reformată. Are o diversitatea de practici, astfel că ramura reformistă se acomodează influenţelor sociale moderne, iar cea ortodoxă rămânând dedicată menţinerii practicilor străvechi.

Mulţi cititori se vor întreba ,,ce legătură are religia cu terorismul?’’ În funcţie de credinţă şi de ideile exprimate aceasta poate genera şi accentua conflictele între diferite secte religioase, ba chiar şi în interiorul acestora. Percepţia oamenilor despre voinţa divină este diferită, aşa cum diferit este şi modul de interpretare al credinţei în sine.

    Vedem mereu atentate sinucigaşe sau demonstraţii ale unor mulţimi fanatice şi ni se spune că este vorba de ,,militanţi islamici[2]’’. După părerea mea aceasta este o eroare, nu pentru că în sine ar fi incorect, ci pentru că se omite cu bună ştiinţă ceva esenţial; este ca şi cum am descrie regimul nazist pur şi simplu drept ,,guvernul german’’, fără nici o altă clasificare, aceasta fiind o cale sigură pentru a nu înţelege nimic din ideologia şi intenţiile sale.

A crede că ce se întâmplă în lume este expresia unui ,,fundamentalism islamic’’ este, în acest sens, o iluzie, terorismul islamic nu urmăreşte să impună doar o anumită înţelegere a Islamului. El nu are doar scopuri politice, cum ar fi retragerea trupelor americane de pe teritoriul Irakului sau din Afganistan, el este avangarda unei mari revoluţii care se petrece de câteva decenii în lumea islamică.

Dacă facem efortul minim de a-i asculta pe cei care vorbesc şi acţionează în numele acestor grupări, vom descoperi că principiul lor vital este antisemitismul extrerm.

Ceea ce animă acţiunile grupărilor teroriste, este ideea că, pentru a instaura o societate pură, necredincioşii după părerea lor trebuie să dispară. Sub această doctrină islamiştii au declarat război total lumii occidentale.

,,Nici o crimă politică, nu poate ajunge la malurile adevărului’’[3] a replicat celebrul romancier Leonardo Sciascia; interesant este profilul teroristului, precum şi motivaţiile sale; de obicei, aceştia sunt oameni a căror copilărie şi tinereţe a fost traumatizată psihic de mediul din care provine: unii sunt proveniţi din familii bogate, dar din care a lipsit ce era mai important–afecţiunea’’.

Ca orice conflict şi insurgenţa apare pe fondul nemulţumirilor populaţiei. Întorcându-ne în timp, mai exact în anii 60, violenţa era asociată pe de o parte conflictului, iar pe de altă parte crizei, iar alteori cele două perspective erau combinate. Cei care asociau violenţa conflictului o vedeau ca pe un mod de exprimare a actorilor în viaţa internaţională, pe când cei care o asociau crizei o vedeau din perspectiva nefuncţionalităţii şi o considerau ca un produs al disfuncţionalităţilor ce apar într-un sistem internaţional.

Un lucru şi mai comun sunt miliţiile care se autoînfiinţează prin propriile organizaţii criminale; multe dintre miliţiile din Irak sunt implicate în crima organizată, existând chiar raporturi care conectează reţeaua Hezbollah cu sindicate ale crimei organizate din America şi cu comertţul ilicit de diamante.

Unele miliţii nu au un comportament strategic (identificarea obiectivelor şi stabilirea priorităţilor, aplicarea unor elemente ale puterii pentru atingerea obiectivelor, punerea în balanţă a costurilor, riscurilor şi a obiectivelor aşteptate), altele pot să aibe anumite procese formale de dezvoltare a strategiilor şi de adaptare, poate chiar şi strategi; cu cât o miliţie este mai strategică cu atât îşi poate atinge obiectivele mai uşor. O miliţie strategică este mult mai posibil să îşi expună comportamentul mai raţional, putând fi influenţată de alte organizaţii care îi înţeleg obiectivele şi strategia; miliţiile nestrategice sunt mai uşor supuse la rupturi care nu trebuie neapărat să le distrugă, ci doar să le fragmenteze.

Miliţiile variază ca şi complexitae în organizare; unele, ca şi Hezbollah, sunt complexe, având o organizare internă specializată şi metode formale de recrutare, antrenament, îndoctrinare şi chiar dezvoltare profesională. Acestea pot să aibă suborganizaţii pentru planificare, pentru inteligenţă şi contrainteligenţă, activităţi finaciare, sociale, servicii, etc; altele precum miliţiile africane, sunt mai apropiate de structura de bandă, având o organizare internă mai puţin complexă şi metode simple de recrutare, antrenament şi îndoctrinare.

Miliţiile complexe sunt mult mai capabile pentru atingerea obiectivului propus, unele miliţii precum insurgenţele de succes, dezvoltă o ideologie coerentă bazată pe o naraţiune persuasivă, care explică de ce s-au format, ce anume vor să facă, cine li se opune, ce metode vor folosi, şi de ce consideră strădania lor justificată şi legitimă. Alte miliţii sunt mai primare, neavând nevoia de a dezvolta o ideologie proprie sau nu au această capacitate. Miliţiile ideologice au o şansă în plus de a primi suportul populaţiei, pe când cele neideologice se bazează de obicei pe suportul pasiv al publicului sau pe patronaj.

Toate miliţiile au aşa numita ,,circumscripţie electorală’’, însă relaţia cu acestea poate varia–miliţiile nu îşi iau resurse de la acestea folosind teroarea sau forţa, sau există legături simbolice–populaţia vede mai degrabă miliţia, şi nu guvernul, ca fiind reprezentant legal.

Miliţiile pot să fie mandatari sau subordonate unui grup mai puternic, unui partid politic sau chiar unui stat; altele sunt autonome; unele sunt strâns legate de alte organizaţii, fie din interiorul sau exteriorul ţării. Din cele arătate mai sus putem trage următoarea concluzie că miliţiile se deosebesc din punctul de vedere pe care îl pun pe folosirea violenţei; în general cu cât o miliţie este mai ,,parazitară’’ cu atât foloseşte mai multă violentă, iar cu cât o miliţie este mai legitimă cu atât se foloseşte mai mult elementele puterii. Hezbollah este un exemplu de miliţie important, fiind caracterizată de complexitate de o abordare strategică, legitimitate, legături extinse, profunde şi autonome. Această miliţie a fost creeată de stat dar şi cu participarea altui stat străin. Ne amintim că în anul 1982, aproximativ 1500 de membrii ai Gărzii Revoluţionare Irakiene au ajuns în Valea Bekka din Liban, cu permisiunea guvernului sirian, având ca obiectiv să răspândească versiunea lui Ayatollah Khomeini despre revoluţia islamică din lumea arabă, folosindu-se de afinitatea comunităţii şhiite libaneze. Acest grup fusese de multa vreme marginalizat în cadrul politici libaneze şi, în anul 1982, suferea de pe urma efectelor invaziei Israeliene în Liban (nu trebuie omis faptul că aceştia aveau intenţia de a slăbi mişcarea palestiniană care opera pe acest teritoriu). Materia primă pentru Hezbollah, a fost bandele slab organizate ale militarilor şiiţi. Iranul a contribuit cu fonduri, plătind pentru cadrele militare de antrenament şi pentru serviciile sociale, cum ar fi şcoli, clinici, spitale şi şomaj. Acest lucru a fost foarte important de vreme ce guvernul naţional oferea puţine servicii pentru şiiţii din sud, inclusiv celor mutaţi în mahalalele Birutului ca urmare a conflictelor din sud.

Ayatollah Khomeini şi alţi înfăptuitori ai revoluţiei Iraniene au avut un efect puternic asupra grupării Hezbollah, iar Sami Hajjar[4] nota ,,Hezbollah aderă la noţiunea Manicheana asupra lumii, aceasta fiind împărţită între opresori (mustakbirun) şi opresanţi (mustad’fin). Relaţia dintre cele două

grupuri este antagonică, conflictul dintre bine şi rău, dintre corectitudine şi greşeală’’.

Cu toate că la început era formată din grupuri răzleţe, Hesbollahul a urmat modelul mai multor insurgenţe de succes (ea fiind una din miliţiile de succes), a devenit tot mai organizată pe măsură ce efectivele ei creşteau; iar Hajjar o descria: ,,organizaţia era o mişcare sofiticată adânc înrădăcinată în mediul său, născută din insurgenţe, constituită în circumstanţe violente, şi maturizându-se pe măsură ce dezvolta un sens tot mai acut al realismului şi pragmatismului’’. Serviciile sale sociale şi politice au devenit din ce în ce mai eficiente. Această grupare coordona spitale, şcoli, farmacii ce ofereau reduceri, aprozare şi orfelinate. Nu trebuie uitat faptul că această grupare a devenit cel de al doilea angajator din Liban. În sudul Libanului şi în mahalalele şiite din Beirut îndeplinea funcţia clasică de guvern paralel, dezvoltând infrastructura, acordând împrumuturi şi credite acolo unde guvernul Libanez nu vroia sau nu putea.

Începând în special cu anii 80 , lumea sunită a mobilizat mari resurse financiare pentru a propaga o versiune radicală a Islamului. Arabia Saudită, în special, a contribuit masiv la formarea unei reţele de predicatori şi activişti extremişti. Războiul din Cecenia, ca şi cel din Afganistan înaintea sa, a dat impresia că activităţile acestor grupuri ar fi unele naţionale sau locale. Ceea ce s-a pierdut cu vederea a fost caracterul global al acestei revolte a islamismului radical, care a pierdut prea mult timp în a identifica adevăraţii inamici. Terorismul algerian a fost prim produs al acestei tendinţe, urmate cu o mână de fier de autorităţile franceze, nu înainte caacesta să fi încercat, în anul 1994, să prăbuşească un avion Airbus plin cu pasageri în centru Parisului. Terorismul egiptean, mai ales rămăşiţele Jihadului Islamic egiptean care s-au refugiat în Sudan, a fost sursa principală, după toate aparenţele, ale liderilor terorismului sunit care au declarat că inamicul ultim nu sunt regiunile seculare din lumea islamincă, ci este acela de la Washington, New York şi Tel Aviv.

Este o continuitate în lumea arabă şi islamică ce ne va permite să înţelegem mai bine natura doctrinei islamismului contemporan. În anii 30, în Europa s-au instaurat o serie de regimuri autoritare, unele fasciste, care au susţinut, în diferitefaze ale lor, un antisemitism brutal. Regimul stalinist, la rândul său, a avut puseuri antisemite. Unul dintre aceste regimuri, cel nazist, a făcut din antisemitism cheia de boltă a crezului său politic. Mai puţin cunoscut este faptul că aceste regimuri şi doctrine au avut un ecou considerabil în lumea arabă.

În vreme ce nazismul a fost învins iar antisemitismul a fost discreditat în Europa, grupările antisemite au rămas să aibă o influenţă hotărâtoare în lumea islamică. Mai mult, unele dintre ele au ajuns la putere, punând în aplicare politici brutale. Represiunea îndreptată împotriva ,,necredincioşilor’’ a lovit comunităţile evreieşti şi cele creştine din Egipt, kurde din Turcia şi Irak, sau cele antisemite din Sudan sau Niger.

Securitatea populaţiei trebuie privită ca o necesitate de bază, la fel şi hrana, apă, asistenţa medicală precum şi altele care sunt drepturi de bază ale omunlui.

Analizând impactul pe care îl are media asupra societăţii contemporane se ajunge la concluzia că prin nevoia de ,,spectacularizare’’ ştirea, opinia publică ajunge să consume diferit aspecte ale propriei realităţi sociale decât să acţioneze prin a o schimba.

Din lipsa de subiecte care să facă posibilă creşterea audienţei prin mijloacele de comunicare în masă recurg la practici precum distorsionarea sau transformarea unor evenimente mai puţin importante în crize prin definirea lor ca atare şi acordarea unei atenţii mărite.

În anul 1988, Comisia pentru Strategii Integrate pe Termen Lung a scris ,,insurgenţele şi alte conflicte din ţările lumii a treia au un efect advers cumulativ asupra accesului Statelor Unite în regiuni critice, asupra credibilităţii americane în rândul aliaţilor şi partenerilor şi asupra propriei încrederi’’. Dacă acest efect cumulativ nu poate fi schimbat sau inversat în viitor, va submina gradual abilitatea Americii de a-şi apăra propriile interese în regiunile vitale de interes.

Minciuna şi manipularea au fost ingrediente de succes pentru comunicarea politică, ele fiind folosite atât de armata sovietică în perioada ocupaţiei din Afganistan, dar nu în ultimul rând de factorii politici ai americani imediat după evenimentele din 11 septembrie 2001. Acest lucru presupune din perspectiva mesajului cât şi a limbajului folosit în care se comunică frecventele răsturnări de imagine. Terorismul este considerat, după conflictele etnice[5] ca una dintre cele mai mari ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii. Terorismul este, deoportivă, o agresiune şi o reacţie la o agresiune. Ca agresiune, el vizează crearea unei situaţii instabile, de teamă şi teroare, de care să profite anumite cercuri[6]. Această noţiune–anumite cercuri–este foarte greu de identificat. Experienţa acumulată în ultimele arată că traficul de droguri, crima organizată şi, legat de aceasta, terorismul reprezintă un adevărat cancer al lumii moderne care este vulnerabilă la acele subversiuni şi diversiuni care se profilează sub aura democraţiei, libertăţii de mişcare şi de organizare şi al drepturilor omului.

Acest flagel a cuprins întreaga societate omenească, de la fauborg-urile sărace la marile centre de civilizaţie, de la lumea interlopă la marea finanţare, de la stradă la reţelele de Internet.

Nu putem afirma că sistemul actual este atât de eficient încât poate preveni o astfel de situaţie, că copiii, tinerii, adulţii sunt conştientizaţi asupra unor pericole numite acte teroriste, că ştiu cum să acţioneze în astfel de situaţii, că sunt educaţi în sensul vigilenţei asupra mediului şi grupurilor din care fac parte.

Într-o situaţie reală se pot verifica cunoştinţele acumulate anterior, se poate acţiona cu minimum de pierderi, se pot identifica foarte uşor infractorii, se pot anunţa instituţiile statului care să acţioneze promt pentu lichidarea situaţiei, prinderea făptaşilor şi readucerea în timp scurt a vieţii publice şi private la o stare normală.

Este important pentru cei care nu fac parte din sistemele de apărare a ordinii, liniştii şi siguranţei cetăţeanului, să fie pregătiţi în această perioadă de război global împotriva teroriştilor şi terorii, să aibă educaţia prezumţiilor de producere a acestor acte, să li se dezvolte spiritul civic şi sistemul de alarmare personală asupra unor ameninţări potenţiale existente în societatea în care trăiesc. O astfel de educaţie nu se poate face o dată pentru totdeauna. Educaţia antiteroristă la fel ca şi educaţia antiinfracţională trebuie să fie continuă, insistentă şi consistentă. Toţi am învăţat în ultimii ani că există drepturi ale omului, că ele sunt garantate de statul de drept, unii dintre cetăţeni cunosc care sunt aceste drepturi, dar foarte puţini solicită instituţiilor abilitate ale statului să respecte ad literam aceste drepturi garantate; la fel se întâmplă şi cu educaţia antiteroristă. Mass–media şi-a făcut un adevărat scop din a folosi actele teroriste pentru creşterea audienţei; din acest mod mulţi dintre redactorii de ştiri de teren cunosc cum arată o explozie, cum se prăbuşeşte o clădire, cum sunt lovite cu bombe obiective civile, cum sunt răniţi sau ucişi o mulţime de oameni în atacuri ale teroriştilor precum şi exploziile provocate de aceştia; cum teroriştii folosesc maşini capcană, oameni sinucigaşi şi alte grozăvii din ce în ce mai mari, pe măsura filmării la faţa locului a unor astfel de acte de teroare.

Teroriştii şi nu numai ei (într-un fel sau altul societatea din care facem parte) fac educaţia fricii; dar educaţia prevenirii este departe de a fi realizată, iar deprinderea de comportarea vigilentă şi conştientă lipseşte aproape cu desăvârşire.

Din cele expuse mai sus rezultă faptul că este nevoie de dezvoltarea mediilor de educaţie şi formarea modalităţilor şi deprinderilor concrete de conduită prin cunoaştere, înţelegere, aplicaţie, creearea capacităţilor de a sintetiza şi evalua ca mijloace din domeniul cognitiv, precum şi dezvoltarea receptivităţii, răspunderii şi aprecierii valorice, ca mijloace din domeniul afectiv de interes maxim pentru prevenirea actelor teroriste şi a consecinţelor lor.

Am vorbit despre educaţie antiteroristă, dar oare tinerii din zilele noastre cunosc fenomenul în sine? Pentru a cunoaşte fenomenul şi actele de terorism este necesar ca mediile de educare şi formare a tinerilor să li se explice chiar în termeni juridici, care sunt actorii unor astfel de acte, ce îi motivează, care sunt mobilurile şi scopurile declarate şi cele induse, cum se derulează pregătirea, care este pedeapsa care se aplică pentru astfel de acte anisociale.

Înţelegerea de către cei cărora li se expun astfel de fapte, trebuie să vizeze semnificaţia morală, umană, juridică, civică, a terorismului şi a actelor ce îi pot defini, în raport cu alte tipuri de infracţiuni şi în special cu criminalitatea organizată, interdependenţa dinre acestea şi ce le diferenţiază.

Aplicaţiile de tip antiterorist cum ar fi evacuarea unui imobil în ordine, reacţia la o astfel de ameninţare prin telefon sau corespondenţă, pot fi realizate cu sprijinul şi coordonarea instituţiilor de specialitate, care trebuiesc solicitate, chemate să le explice cetăţenilor, să-i înveţe tot ce se poate ştii în legătură cu o bună conduită în astfel de situaţii. Aceste deprinderi nu se realizează bifând doar aspecte ale unor acţiuni rare, ci prin folosirea a mijloacelor de mare impact la populaţie, radioul şi televiziunea.

Analizele pertinente a cazurilor petrecute trebuiesc făcute cu mai multă insistenţă, pentru a dezvolta interesul tinerilor spre o conduită pozitivă şi permanent vigilentă. Trebuie realizate activităţi care să dezvolte răspunderea, participarea şi implicarea activă a tuturor tinerilor la viaţa societăţii pentru a o feri de acele probleme care în alte locuri au făcut şi fac victime în deosebi din persoane nevinovate.

În acest fel putem valorifica educaţia într-un domeniu care devine din ce în ce mai prezent şi ameninţător. Lumea în care trăim, cu bune şi rele, riscă să fie permanent teatrul actorilor care mânuiesc tot felul de instrumente care pun în percol viaţa, integritatea corporală, sau mai pe scurt tot ce ne înconjoară neţinând cont de nimic.

Terorismul prezintă pericolul social sporit îndeosebi prin faptul că realizarea atentatului este însoţită de asasinarea sau intimidarea mai multor persoane, de provocarea unor daune deosebit de mari cu consecinţe grave.

Deci, în final, putem concluziona că obiectul nemijlocit de atentare al terorismului îl constituie securitatea publică–categorie complexă, ce conţine mai multe elemente, din cauză că lipseşte un element complementar absorbit de obiectul principal.

Este necesar definirea unei noţiuni legal-penale a securităţii publice, pentru a exclude contraindicaţiile privitor la prezenţa sau absenţa unui obiect complementar.

Terorismul încearcă să submineze sentimentul de viaţă cotidiană, cu scopul de a distruge ţinta vizată. Astfel populaţia civilă nu este doar o ţintă uşoară pentru terorişti, ci şi una eficientă, alegerea întâmplătoare a ţintelor din rândul acesteia sporind panica în rândul acesteia sporind panica generală.

Ca posibile surse de apariţie a terorismului după părerea mea ar fi:

–       lipsa se pregătire a guvernelor. Aceasta se darorează guvernărilor anterioare care nu a pregătit profesionişti pentru guvernare, dar au făcut tot posibilul pentru a-i îndepărta şi pe cei care i-a avut.

–       insuficienţă instituţională, decurgând din carenţele de expertiză profesională ale celor puşi să conducă, pe de o parte, iar pe de altă parte pe importul de instituţii. Sindromul cel mai edificator al problemei instituţionale este incapacitatea relaţionării instituţiilor altfel decât prin subordonare administrativă;

–       ,,mentalitatea feudală’’ care prezidează funcţionarea guvernelor, caracterizată prin ,,suveranitatea deplină’’ a fiecărui ministru, echivalând,  cel mai adesea, cu lipsa acută a minimului de informaţii;

–       raportul politic dintre partidul (partidele politice) aflate la putere şi activitatea propriuzisă a guvernului. Cel mai adesea acestea sau rezumat la recompensarea clientele politice. Nu trebuie omis că partidele nu oferă strategii şi politici, dar deformează electoratul, deformează inclusive încercările de politici promovate de guvern (acest lucru s-a văzut foarte bine şi în România atunci când guvernul a propus anumite legi iar parlametarii au avut o reacţie negativă).

–       incapacitatea administraţiilor locale şi centrale de a promova o guvernare promodernizare, manifestată în lipsa în lipsa unor politici sectoriale care să se organizeze într-un proiect sustenabil. Majoritea instituţiilor atât la nivel local cât şi central au îneput eleborarea diferitelor proiecte fără a se ţine cont de restricţiile impuse de alocare de resurse sau de politica general a guvernului.  La toate acestea se adaugă incapacitatea de a aplica programe, dar şi cele care au fost începute nu au fost finalizate.

–       lipsa de pregătire a societăţii civile pentru a umple golurile de guvernare sau pentru a presa pentru o guvernare orientată spre modernizare social.

–       inconsistenţa guvernării generată de pregătirea deficitară a proiectelor de acte normative, de neevaluarea consecinţelor, costurilor, mijloacelor de aplicare a acestora. Actul de guvernare a fost presărat de decizii contradictorii, de un nesfârşit şir de instrucţiuni şi moificări legislative, de decizii arbitrare ale funcţionarilor guvernamentali, care ignoră pur şi simplu legea.

 

 

 

 

Concluzie:

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţina în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe -o înţelegere comună-„acelaşi spirit” cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.

Intoxicarea informaţională şi dezinformarea, desfăşurarea unor operaţiuni informatice sau psihologice sunt metode specifice confruntărilor asimetrice.

Diferenţele etnice reprezintă ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi formarea unor ţinuturi autonome sau a unor state noi. Etniile se confruntă în primul rând, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere conflictele sunt asimetrice; dar se pare că avantajele nu sunt de partea statelor naţionale ci de partea etniilor, pentru că astfel de tendinţă favorizează procesul de modernizare, iar pe de altă parte, problema separatismului etnic, nu este acut în zona marilor puteri ci în ţările sărace, ale căror guverne sunt considerate ca refractare la noua ordine mondială.

 

 

 

 


[1] DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 205.

[2]  Grupare teroristă care aţionează pe teritoriul diferitelor state. Aflăm despre diverse operaţiuni ale acestora prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

[4] Sami G. Hajjar, „The Israel-Syria Track”, Middle EastPolicy, Volume VI, Number 3,1999, p. 7.

 

[5] Yacoub Joseph, Minorités nationales et prolifération etatique. La Revue Internationale Et Stratégique, nr. 37/2000, p. 10.

[6] Se foloseşte expresia în zonele decizionale.

Reclame

Consecinţele Acordului de la Roma

22 feb.

                

Această problemă o voi trata din trei puncte de vedere anume; din punct de vedere politic; din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere religios şi voi încerca să prezint cât mai aproape de adevăr cele relatate de documentele studiate aşa cum le-am înţeles eu.

Din punct de vedere politic. Acordul de la Roma era de natură să servească interesele revizionismului maghiar manifestat prin mijlocirea şi la adăpostul religiei catolice, pentru a şubrezi temeiul suveranităţii naţionale româneşti.

Că Statusul romano–catolic a fost mai puţin o organizaţie religioasă şi mai mult una politică, este evident. Pâna în anul 1932, Roma nu i–a recunoscut niciodată calitatea de organizaţie catolică. În secolele XVI–XVIII, Statusul cuprindea deputaţii catolici din dieta ardeleană şi nu era un organ administrativ bisericesc. Sub regimul constituţionar maghiar el a fost tolerat de guvernele de la Budapesta, din raţiuni politice,iar ca formaţie constituită se numără printre cele douăzeci de consilii şi comisii ale Ministerului de Culte ungar.

În condiţiile Statului român, organizaţia Statusului ardelean s–a menţinut într–o stare de rezervă faţă de rezervă faţă de autorităţile romaneşti, manifestând spirit de sectă, tinzând către o autonomie totală. Funcţionarii Statusului, nu depuneau jurământ de credinţă faţă de conducerea Statului român; dar ei depuneau un jurământ de credinţă în faţa preşedintelui lor laic că îşi vor îndeplini cu fidelitate datoriile îscrise în regulamentul Statusului şi că vor fi supuşi superiorilor lor[1]. La data de 21 decembrie 1931, secretarul general al Statusului, declara în faţa Parchetului Tribunalului Cluj că ,,odată cu schimbarea imperiului noi nici n–am încercat să luăm cu Statul nou raporturile care le–am avut cu Statum maghiar, şi, din acel moment, din iniţiativă proprie, ne–am constituit aparte’’. Conducătorii Statusului catolic nu aveau nici cea mai mică intenţie de a recunoaşte dreptul de inspecţie al regelui român, peste averile care le deţineau; faptul că ei au recunoscut acest drept regelui ungar, se datorează faptului că acesta a avut titlul de ,,rege apostolic’’, calitate pe care regele României nu o avea. Trebuie să arăt faptul că în concepţia romano–catolică, noţiunea de ,,rege apostolic’’ se acordă unui suveran care luptă pentru promovarea catolicismului. În spatele acestor consideraţii formaliste, conducătorii Statusului se sustrăgeau sistematic oricărei tentative de a fi subordonaţi autorităţilor Statului român. Atitudinea acestora faţă de drepturile şi suveranităţile Statului român era extrem de îndrăzneaţă uneori. I s–a atras atenţia de către procuror că organizaţia Statusului nu a fost recunoscută şi nici considerată de către Ministerul Cultelor din România ca persoană juridică, acelaş avocat Bela Pap Janosy a raspuns că ,,Statusul are drepturi consacrate de–a lungul veacurilor, Ministerul poate sau nu să recunoască; pe un cuvânt al Ministerului nu ne putem baza’’. Un răspuns asemănător îl dadea în faţa aceluiaşi procuror şi Adalbert Thuroczy, contabil şef al Statusului, atunci când a fost întrebat ,,dacă n–a săvârşit o încălcare a legii operând cu un buget care n-a fost aprobat de rege şi de guvern?’’ Răspunsul acestuia a fost ,,Statusul lucrând autonom, hotărăşte autonomic şi nu are nevoie de aprobarea autorităţilor româneşti’’. Este suficient să reţinem aceste delaraţii, spicuite din bogatele documente ale vremii, pentru a ne face o imagine obiectivă a spiritului ce se intalase în organizaţia Statusului ardelean. Reamintim faptul că preşedintele laic al acestei organizaţii, baronul Elemer Gyarfas, era vicepreşedintele partidului maghiar din România, deci un om politic cu multe şi variate legături.

Organizaţia Statusului romano–catolic ardelean, pe care chiar Iorga o numise ,,organizaţie ilegală şi primejdioasă’’, era una din cele mai puternice formaţiuni militante ale revizionismului maghiar. Acest fapt este demonstrat prin cultivarea unui spirit de independenţă, ignorare şi sfidare a autorităţilor centrale româneşti, cât şi prin acţiuni făţişe sau subterane, de subminarea Statului român. Am citat mai sus, cuvântarea extrem de semnificativă ţinută de episcopul Majlath, la Cluj, în data de 19 noiembrie 1931, în faţa ,,descendenţilor Casei lui Arpad’’. Inspectorul general Moise Ienciu, care asistase la această întrunire ilegală a Statusului, raporta Ministerului Cultelor că discursul lui Majlath a fost ,,nu atât o predică, cât mai mult o vorbire de chemare la luptă’’. Faptul că dispunea de fonduri imense, Statusul finanţa acţiuni de natură să submineze ordinea internă a Statului, în înteresul revizionismului. În luna ianuarie 1932, Parchetul Tribunalului din Cluj, era informat că organizaţia Statusului catolic avusese un anumit rol în trimiterea la Universităţile din Seghedin şi Budapesta a studenţilor maghiari din Ardeal, care au strâns aproximativ douăzeci de volume de semnături pentru refacerea vechii Ungarii[2]. Aceste volume au fost trimise ulterior lordului Rothermere, unul din sprijinitorii revizionismului. Nu trebuie uitat faptul că Balasz, a recunoscut în faţa procurorului că aceşti studenţi au primit sume în bani din parte Statusului. Acest fel de acţiuni au determinat Parchetul Tribunalului din Cluj să consemneze, în rechizitoriul preliminar din luna decembrie 1931, constatarea următoare ,,Statusul … sub imperiul român, uzând de mijloace dolosive, a continuat aceeaş operă de exponent al vechii Ungarii şi a politicii ei antiromâneşti. În lumina faptelor relatate până aici apreciez că Acordul de la Roma a avut şi o puternică implicaţie politică. Autoritatea şovină, revizionistă, a Statusului catolic, desfăşurătă până aici mai mult sau mai puţin ascunsă şi pe seama unei organizaţii ilegale, acum era aşezată oficial sub scutul Vaticanului, dar nu trebuie uitat actul care are un caracter internaţional. Aşa se explică faptul căci conducătorii mireni ai Statusului s–au consolat repede de pierderea denumirii tradiţionale a organizaţiei lor şi de înglobarea ei în aparatul administrativ al episcopiei din Alba Iulia. Faptul că tot ei au rămas la conducerea Consiliu diecezan şi dispunând cu mai multă siguranţă decât înainte, de imensele bunuri materiale, aceştia erau îndreptăţiţi să creadă că activitatea lor politică va continua nestingherită. Gyarfas, declara în public fără cea mai mică sfială că ,,sfera de activitate de până acum a Statusului a rămas întreagă, ba încă s–a lărgit’’ şi că ,,acordul de la Roma n–a sacrificat din patrimoniul eparhiei de Alba Iulia nici o cărămidă, nici un stânjen pătrat de pământ şi nici o para. Schimbarea numelui de ,,Status catolic’’ s–a facut exclusiv din motivul că adversarii noştrii să nu mai poată întrebuinţa acea numire cu scop de aţâţare’’[3]. Din această declaraţie reiese faptul că organizatia Statusului catolic era în atenţia autorităţilor cât şi a opiniei publice, compromisă; pentru continuarea activităţiiei trebuia un paravan, iar acesta i–a fost oferit de către Vatican, prin Acordul încheiat la Roma.

Din punct de vedere economic. Acordul de la Roma nu a făcut decât să desăvârşească opera Concordatului din anul 1927, adică să deposedeze Statul român de o avere ce îi revenea de drept. La data de19 august 1932, deputatul I. Al.Vasilescu Valjan valoarea averii pe care Statul roman o pierdea se ridica la peste un miliard de lei. Bunurile administrate de Statusul catolic erau ale Fondului academic regesc de studii, Fondului de stipendii ardelean, Fondului religionar ardelean, Fondului orfelinatului therezian, precum şi altor fonduri publice destinate să sprijine instituţiile de cultură generală. Aceste bunuri constau în sume lichide depuse la diferite bănci şi folosite de cum vroia Statusul, mai aveau imobile cât şi moşii întinse. Adalbert Turoczy, contabilul şef al Statusului, la data de 24 decembrie 1931, decla la Parchetul Tribunalului din Cluj, că:,,la această dată Statusul are în casă cca. 100.000 lei, depuşi la bănci cca. 400.000 lei’’. În plus mai aprecia că averea Statusului este de cca. 80 de milioane de lei[4]. Dacă am reţine o sumă medie dintre cele două aprecieri a deputatului I. Al.Vasilescu Valjan şi a lui Adalbert Turoczy în calitatea sa de acuzat, ne dăm seama pierderea făcută de Statul român, prin Acordul de la Roma. Este lesne de înţeles că bunurile prevăzute în Concordatul din anul 1927, cât şi fondurile deţinute şi administrate de către Statusul romano–catolic erau de fapt şi de drept ale Statului român. Acest lucru fusese stabilit încă din anul 1773, când toată juriprudenţa ungurească şi românească au ajuns la aceeaşi concluzie că: ,,bunurile de sub administraţia Statusului sunt bunuri de drept public’’. Ele au aparţinut vechiului Stat ungar, şi potrivit Tratatului de la Trianon, trebuiau să treacă în mod legitim în deţinerea şi administrarea Statului român.

Acordul de la Roma transferă toate aceste bunuri eparhiei catolice de Alba Iulia. De fapt dacă ţinem seama de anumiţi factori interni şi internaţionali ele au fost transferate Vaticanului. Acest fapt se regăseşte în prevederile canonului 1518 din Codex juris canonici care prevede că ,,pontificele roman este supremul Administrator şi Dispunător al tuturor bunurilor bisericeşti’’. Având în vedere coaliţia catolico–revizionistă, devenită mult mai evidentă prin eliminarea uniţilor români din circuitul intereselor materiale ale Statusului, putem trage concluzia că, prin Acordul de la Roma, Statul roman renunţă la o avere imensă în favoarea prozelitismului catolic, o parte şi a iredentismului maghiar pe de alta.

Din punct de vedere religios. Acordul de la Roma marchează un puternic moment de fortificare a poziţiilor catolice în România. Am amintit mai sus că statusul romano-catolic a luat naştere datorită neînţelegerilor dintre clerul şi laicul catolic. De–a lungul a mai multor secole, ierarhia catolică din vechea Ungarie a încercat să limiteze activitatea şi sfera de influenţă a acestei organizaţii laice, care dispunea pe lângă averi şi de personalităţi politice care cocupau treptele superioare ale ierarhiei. Laicii au reuşit să îşi menţină o autonomie relativă, adăpostindu–se sub scutul guvernelor, acestea fiind interesate să menţină un echilibru între pretenţiile Vaticanului şi principiul suveranităţii naţionale.

În condiţiile României de după război, conducătorii Statusului intuiesc noile realităţi şi se aliază din timp cu episcopul de Alba Iulia care le va fi un mare sprijinitor (un fel de a spune, pentru că până la urmă el va deveni şeful lor). Prin Acordul de la Roma, Statusul a fost recunoscut ca organizaţie canonică. Prin această recunoaştere Roma, pune capăt conflictului dintre laicatul şi clerul catolic.

În acest fel, propaganda şi prozelitismul catolic capătă anvergură. Clerul catolic a fost întodeauna mai zelos în desfăşurarea activităţilor propagandistice, iar Acordul de la Roma adaugă zelului său un spor de posibilităţi materiale.

Aşa se face că Roma rezolvă unul din conflictele interne ale catolicismului din Ardeal, iar prin acordul din anul 1932, slăbeşte elementul unit. Greco–catolicii au avut naivitatea să creadă că Vaticanul va da o dovadă de dragoste şi preţuire transformându–i într–un rit, dar când a ieşit la suprafaţa problema Statusului şi–au dat repede seama că au fost înşelaţi, iar Roma va sprijini Statusul, de fapt se sprijinea pe ea însăşi. Am arătat mai sus că la Roma, au plecat cei doi conducători ai Statusului împreună cu Valer Pop, şi că aceştia au dus discuţii separate, de aici rezultă faptul că în realitate nu se consuma o operă diplomatică între Guvernul român şi Vatican, ci una între românii uniţi şi iredentiştii catolici. Acordul de la Roma este pentru uniţii români din Ardeal o mare decepţie. Această mare decepţie va instaura un anumit climat psihologic în toamna anului 1948: revenirea unei mari părţi a uniţilor la Biserica lor mamă. Decepţia s–a transformat uneori în protest şi revoltă, aşa cum se întâmplă şi azi din nefericire în unele părţi ale Ardealului. În luna noiembrie a anului 1933, profesorii greco–catolici Baroni şi Ostrogovich, aflând că numele lor fuseseră menţionate printre membrii consiliului diecezan de Alba Iulia (noua denumire a vechiului Status), s–au desolidarizat public de această organizatie şi au protestat împotriva Acordului de la Roma.

 


[1] Muşeţ Aurel,Cele două convenţii dintre Statul Român şi Vatican, Beiuş, 1943, p. 89 – 105.

[2] Din raportul Inspectorului General Moise Ienciu către Ministerul Cultelor, datat Cluj, 19 noiembrie 1931, p.3.

[3] Procesul verbal de interogatoriu al Parchetului tribunalului Cluj, din 2 ianuarie 1932.

[4] Ghibu Onisifor, Acte şi documente privitoare la Statul romano-catolic ardelean, Cluj, 1933, p.474.

Consecinţele Acordului de la Roma

22 feb.

                

Această problemă o voi trata din trei puncte de vedere anume; din punct de vedere politic; din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere religios şi voi încerca să prezint cât mai aproape de adevăr cele relatate de documentele studiate aşa cum le-am înţeles eu.

Din punct de vedere politic. Acordul de la Roma era de natură să servească interesele revizionismului maghiar manifestat prin mijlocirea şi la adăpostul religiei catolice, pentru a şubrezi temeiul suveranităţii naţionale româneşti.

Că Statusul romano–catolic a fost mai puţin o organizaţie religioasă şi mai mult una politică, este evident. Pâna în anul 1932, Roma nu i–a recunoscut niciodată calitatea de organizaţie catolică. În secolele XVI–XVIII, Statusul cuprindea deputaţii catolici din dieta ardeleană şi nu era un organ administrativ bisericesc. Sub regimul constituţionar maghiar el a fost tolerat de guvernele de la Budapesta, din raţiuni politice,iar ca formaţie constituită se numără printre cele douăzeci de consilii şi comisii ale Ministerului de Culte ungar.

În condiţiile Statului român, organizaţia Statusului ardelean s–a menţinut într–o stare de rezervă faţă de rezervă faţă de autorităţile romaneşti, manifestând spirit de sectă, tinzând către o autonomie totală. Funcţionarii Statusului, nu depuneau jurământ de credinţă faţă de conducerea Statului român; dar ei depuneau un jurământ de credinţă în faţa preşedintelui lor laic că îşi vor îndeplini cu fidelitate datoriile îscrise în regulamentul Statusului şi că vor fi supuşi superiorilor lor[1]. La data de 21 decembrie 1931, secretarul general al Statusului, declara în faţa Parchetului Tribunalului Cluj că ,,odată cu schimbarea imperiului noi nici n–am încercat să luăm cu Statul nou raporturile care le–am avut cu Statum maghiar, şi, din acel moment, din iniţiativă proprie, ne–am constituit aparte’’. Conducătorii Statusului catolic nu aveau nici cea mai mică intenţie de a recunoaşte dreptul de inspecţie al regelui român, peste averile care le deţineau; faptul că ei au recunoscut acest drept regelui ungar, se datorează faptului că acesta a avut titlul de ,,rege apostolic’’, calitate pe care regele României nu o avea. Trebuie să arăt faptul că în concepţia romano–catolică, noţiunea de ,,rege apostolic’’ se acordă unui suveran care luptă pentru promovarea catolicismului. În spatele acestor consideraţii formaliste, conducătorii Statusului se sustrăgeau sistematic oricărei tentative de a fi subordonaţi autorităţilor Statului român. Atitudinea acestora faţă de drepturile şi suveranităţile Statului român era extrem de îndrăzneaţă uneori. I s–a atras atenţia de către procuror că organizaţia Statusului nu a fost recunoscută şi nici considerată de către Ministerul Cultelor din România ca persoană juridică, acelaş avocat Bela Pap Janosy a raspuns că ,,Statusul are drepturi consacrate de–a lungul veacurilor, Ministerul poate sau nu să recunoască; pe un cuvânt al Ministerului nu ne putem baza’’. Un răspuns asemănător îl dadea în faţa aceluiaşi procuror şi Adalbert Thuroczy, contabil şef al Statusului, atunci când a fost întrebat ,,dacă n–a săvârşit o încălcare a legii operând cu un buget care n-a fost aprobat de rege şi de guvern?’’ Răspunsul acestuia a fost ,,Statusul lucrând autonom, hotărăşte autonomic şi nu are nevoie de aprobarea autorităţilor româneşti’’. Este suficient să reţinem aceste delaraţii, spicuite din bogatele documente ale vremii, pentru a ne face o imagine obiectivă a spiritului ce se intalase în organizaţia Statusului ardelean. Reamintim faptul că preşedintele laic al acestei organizaţii, baronul Elemer Gyarfas, era vicepreşedintele partidului maghiar din România, deci un om politic cu multe şi variate legături.

Organizaţia Statusului romano–catolic ardelean, pe care chiar Iorga o numise ,,organizaţie ilegală şi primejdioasă’’, era una din cele mai puternice formaţiuni militante ale revizionismului maghiar. Acest fapt este demonstrat prin cultivarea unui spirit de independenţă, ignorare şi sfidare a autorităţilor centrale româneşti, cât şi prin acţiuni făţişe sau subterane, de subminarea Statului român. Am citat mai sus, cuvântarea extrem de semnificativă ţinută de episcopul Majlath, la Cluj, în data de 19 noiembrie 1931, în faţa ,,descendenţilor Casei lui Arpad’’. Inspectorul general Moise Ienciu, care asistase la această întrunire ilegală a Statusului, raporta Ministerului Cultelor că discursul lui Majlath a fost ,,nu atât o predică, cât mai mult o vorbire de chemare la luptă’’. Faptul că dispunea de fonduri imense, Statusul finanţa acţiuni de natură să submineze ordinea internă a Statului, în înteresul revizionismului. În luna ianuarie 1932, Parchetul Tribunalului din Cluj, era informat că organizaţia Statusului catolic avusese un anumit rol în trimiterea la Universităţile din Seghedin şi Budapesta a studenţilor maghiari din Ardeal, care au strâns aproximativ douăzeci de volume de semnături pentru refacerea vechii Ungarii[2]. Aceste volume au fost trimise ulterior lordului Rothermere, unul din sprijinitorii revizionismului. Nu trebuie uitat faptul că Balasz, a recunoscut în faţa procurorului că aceşti studenţi au primit sume în bani din parte Statusului. Acest fel de acţiuni au determinat Parchetul Tribunalului din Cluj să consemneze, în rechizitoriul preliminar din luna decembrie 1931, constatarea următoare ,,Statusul … sub imperiul român, uzând de mijloace dolosive, a continuat aceeaş operă de exponent al vechii Ungarii şi a politicii ei antiromâneşti. În lumina faptelor relatate până aici apreciez că Acordul de la Roma a avut şi o puternică implicaţie politică. Autoritatea şovină, revizionistă, a Statusului catolic, desfăşurătă până aici mai mult sau mai puţin ascunsă şi pe seama unei organizaţii ilegale, acum era aşezată oficial sub scutul Vaticanului, dar nu trebuie uitat actul care are un caracter internaţional. Aşa se explică faptul căci conducătorii mireni ai Statusului s–au consolat repede de pierderea denumirii tradiţionale a organizaţiei lor şi de înglobarea ei în aparatul administrativ al episcopiei din Alba Iulia. Faptul că tot ei au rămas la conducerea Consiliu diecezan şi dispunând cu mai multă siguranţă decât înainte, de imensele bunuri materiale, aceştia erau îndreptăţiţi să creadă că activitatea lor politică va continua nestingherită. Gyarfas, declara în public fără cea mai mică sfială că ,,sfera de activitate de până acum a Statusului a rămas întreagă, ba încă s–a lărgit’’ şi că ,,acordul de la Roma n–a sacrificat din patrimoniul eparhiei de Alba Iulia nici o cărămidă, nici un stânjen pătrat de pământ şi nici o para. Schimbarea numelui de ,,Status catolic’’ s–a facut exclusiv din motivul că adversarii noştrii să nu mai poată întrebuinţa acea numire cu scop de aţâţare’’[3]. Din această declaraţie reiese faptul că organizatia Statusului catolic era în atenţia autorităţilor cât şi a opiniei publice, compromisă; pentru continuarea activităţiiei trebuia un paravan, iar acesta i–a fost oferit de către Vatican, prin Acordul încheiat la Roma.

Din punct de vedere economic. Acordul de la Roma nu a făcut decât să desăvârşească opera Concordatului din anul 1927, adică să deposedeze Statul român de o avere ce îi revenea de drept. La data de19 august 1932, deputatul I. Al.Vasilescu Valjan valoarea averii pe care Statul roman o pierdea se ridica la peste un miliard de lei. Bunurile administrate de Statusul catolic erau ale Fondului academic regesc de studii, Fondului de stipendii ardelean, Fondului religionar ardelean, Fondului orfelinatului therezian, precum şi altor fonduri publice destinate să sprijine instituţiile de cultură generală. Aceste bunuri constau în sume lichide depuse la diferite bănci şi folosite de cum vroia Statusul, mai aveau imobile cât şi moşii întinse. Adalbert Turoczy, contabilul şef al Statusului, la data de 24 decembrie 1931, decla la Parchetul Tribunalului din Cluj, că:,,la această dată Statusul are în casă cca. 100.000 lei, depuşi la bănci cca. 400.000 lei’’. În plus mai aprecia că averea Statusului este de cca. 80 de milioane de lei[4]. Dacă am reţine o sumă medie dintre cele două aprecieri a deputatului I. Al.Vasilescu Valjan şi a lui Adalbert Turoczy în calitatea sa de acuzat, ne dăm seama pierderea făcută de Statul român, prin Acordul de la Roma. Este lesne de înţeles că bunurile prevăzute în Concordatul din anul 1927, cât şi fondurile deţinute şi administrate de către Statusul romano–catolic erau de fapt şi de drept ale Statului român. Acest lucru fusese stabilit încă din anul 1773, când toată juriprudenţa ungurească şi românească au ajuns la aceeaşi concluzie că: ,,bunurile de sub administraţia Statusului sunt bunuri de drept public’’. Ele au aparţinut vechiului Stat ungar, şi potrivit Tratatului de la Trianon, trebuiau să treacă în mod legitim în deţinerea şi administrarea Statului român.

Acordul de la Roma transferă toate aceste bunuri eparhiei catolice de Alba Iulia. De fapt dacă ţinem seama de anumiţi factori interni şi internaţionali ele au fost transferate Vaticanului. Acest fapt se regăseşte în prevederile canonului 1518 din Codex juris canonici care prevede că ,,pontificele roman este supremul Administrator şi Dispunător al tuturor bunurilor bisericeşti’’. Având în vedere coaliţia catolico–revizionistă, devenită mult mai evidentă prin eliminarea uniţilor români din circuitul intereselor materiale ale Statusului, putem trage concluzia că, prin Acordul de la Roma, Statul roman renunţă la o avere imensă în favoarea prozelitismului catolic, o parte şi a iredentismului maghiar pe de alta.

Din punct de vedere religios. Acordul de la Roma marchează un puternic moment de fortificare a poziţiilor catolice în România. Am amintit mai sus că statusul romano-catolic a luat naştere datorită neînţelegerilor dintre clerul şi laicul catolic. De–a lungul a mai multor secole, ierarhia catolică din vechea Ungarie a încercat să limiteze activitatea şi sfera de influenţă a acestei organizaţii laice, care dispunea pe lângă averi şi de personalităţi politice care cocupau treptele superioare ale ierarhiei. Laicii au reuşit să îşi menţină o autonomie relativă, adăpostindu–se sub scutul guvernelor, acestea fiind interesate să menţină un echilibru între pretenţiile Vaticanului şi principiul suveranităţii naţionale.

În condiţiile României de după război, conducătorii Statusului intuiesc noile realităţi şi se aliază din timp cu episcopul de Alba Iulia care le va fi un mare sprijinitor (un fel de a spune, pentru că până la urmă el va deveni şeful lor). Prin Acordul de la Roma, Statusul a fost recunoscut ca organizaţie canonică. Prin această recunoaştere Roma, pune capăt conflictului dintre laicatul şi clerul catolic.

În acest fel, propaganda şi prozelitismul catolic capătă anvergură. Clerul catolic a fost întodeauna mai zelos în desfăşurarea activităţilor propagandistice, iar Acordul de la Roma adaugă zelului său un spor de posibilităţi materiale.

Aşa se face că Roma rezolvă unul din conflictele interne ale catolicismului din Ardeal, iar prin acordul din anul 1932, slăbeşte elementul unit. Greco–catolicii au avut naivitatea să creadă că Vaticanul va da o dovadă de dragoste şi preţuire transformându–i într–un rit, dar când a ieşit la suprafaţa problema Statusului şi–au dat repede seama că au fost înşelaţi, iar Roma va sprijini Statusul, de fapt se sprijinea pe ea însăşi. Am arătat mai sus că la Roma, au plecat cei doi conducători ai Statusului împreună cu Valer Pop, şi că aceştia au dus discuţii separate, de aici rezultă faptul că în realitate nu se consuma o operă diplomatică între Guvernul român şi Vatican, ci una între românii uniţi şi iredentiştii catolici. Acordul de la Roma este pentru uniţii români din Ardeal o mare decepţie. Această mare decepţie va instaura un anumit climat psihologic în toamna anului 1948: revenirea unei mari părţi a uniţilor la Biserica lor mamă. Decepţia s–a transformat uneori în protest şi revoltă, aşa cum se întâmplă şi azi din nefericire în unele părţi ale Ardealului. În luna noiembrie a anului 1933, profesorii greco–catolici Baroni şi Ostrogovich, aflând că numele lor fuseseră menţionate printre membrii consiliului diecezan de Alba Iulia (noua denumire a vechiului Status), s–au desolidarizat public de această organizatie şi au protestat împotriva Acordului de la Roma.

 


[1] Muşeţ Aurel,Cele două convenţii dintre Statul Român şi Vatican, Beiuş, 1943, p. 89 – 105.

[2] Din raportul Inspectorului General Moise Ienciu către Ministerul Cultelor, datat Cluj, 19 noiembrie 1931, p.3.

[3] Procesul verbal de interogatoriu al Parchetului tribunalului Cluj, din 2 ianuarie 1932.

[4] Ghibu Onisifor, Acte şi documente privitoare la Statul romano-catolic ardelean, Cluj, 1933, p.474.

Proiect comunicational

17 dec.

 

,, Este suficient un condei pentru a pune în mişcare milioane de limbi.’’ 

 

Toată lumea citeste ziarul, indiferent de situaţii şi contexte , la cafea , în mijloacele de transport in comun, în avion, în tren, etc.

De ce citeşte lumea presa scrisă? Este o întrebare la care încerc sa răspud în rândurile următoare, după priceperea mea:

–        pentru că pune la dispoziţie ştiri, articole şi informaţii de actualitate din diferite domenii;

–    oferă noutăţi editorialedespre viaţa românilor din ţara cât şi din strainătate;

–    preia iformaţii publicate in alte ziare structurate pe diverse categorii;

–    oferă noutăţi şi date interne şi internaţionaleselectate după importanţa lor şi publicate pe diverse categorii de interes;

 

    Se naşte întrebarea ,, Ce înseamnă un ziar?” Voi incerca , în rândurile următoare să expun un răspuns convenabil. Nutresc sperantele că voi reuşi să imi expun argumentele cu obiectivitate. Ziarul are ca suport hârtia, hârtie care este de obicei de calitate inferioară, care are un cost mic. El poate fi de interes general sau de interes special, de cele mai multe ori publicat zilnic sau săptamânal.

 

Primul ziar tipărit a fost publicat în 1605, şi s-a dezvoltat chiar şi în faţa competiţiei din partea tehnologiei preum radioul, televiziunea , iar în zilele noastre internetul.

Din citirea izvoarelor istorice rezultă că ziarul a apărut pe lume, nu dintr-o nevoie culturală sau dintr-o nevoie sufletească, ci numai pentru a îndeplini o funcţiune utilitaristă. Ziarul a fost, la început , nu un răspânditor de idei, ci un împraştietor de veşti. Ziarul a raspuns şi raspunde mediuluide a fi informat mai repede şi mai sistematic. Ştirile , care în centrele mărginite, puteau fi transmise din gură în gură adică de la om la om, în întrunirilr publicesau familiale, nu mai ajungeau să fie cunoscute de toţi în aglomeraţiile, din ce in ce mai mari, ale centrelor urbane. Din această trebuinţă socială apare ziarul.

În ţările române ziarul s-a născut din aceleaş necesităţi; dovadă este faptul că domnitorii au fost aceeia care mai întâi au fost cititori şi abonaţi de ziare, ei având chiar un capitol de buget pentru această cheltuială. Aceşti cârmuitori ai principatelor nu simţeau , nevoia unei prese naţionale, ci se mulţumeau numai cu ziarele străine îi puteau informa despre lucrurile care se petreceau în afară şi care îi puteau interesa.

Dar când ţările române au putut avea ziare naţionale, acestea nu au mai fost numai gazete de informaţii ci au fost mai ales, gazete politice.

Nu trebuie să pierdem din vedere, că toţi ziariştii epocii au fost nişte apostoli ai neamului; ori care au fost ideiile care  îi despărţeau pe câmpul ideilor , toţi au fost credincioşi naţionalişti şi nestrămutaţi români.

Atât de organică era, la toţi aceşti scriitori, iubirea de patrie că cei cu ideile cele mai înalte – precum republicanii cum a fost C.A, Rosetti – confundau întodeauna revendicările democratice cu cele patriotice. Învinuirea de ciocoism şi de strigoism era nedesparţită de aceea ,, de vândut străinilor”. Toată generaţia care a crescut cu ură faţă de clasa privilegiată, nu putea spune lămurit dacă ura pe vechii boieri, mai mult pentru că erau retrograzi ori mai mult fiindcă erau răi români.

Această  stare sufletească  şi această notă a presei , s-au prelungit şi au durat tot timpul cât a durat lupta aprigă între vechea clasă conducătoare şi clasa nouă pâna la desăvârşita biruinţă a acesteia din urmă.

Presa română , de orice culoare politică, dar în special presa curentelor democratice, a fost tot mereu o presă aprig naţionalistă.

Până după războiul din 1877 – 1878, ziarele din Romania, vorbesc de principatul liber – aveau o factură uniformă. Mai mult ziarele politice cultivau polemica dintre partide,dând o atentie deosebită politicii.

Dezvoltarea presei, îmulţirea ziarelor şi dovada făcută cum că ziarismul începe să devină o carieră, inspiră câtorva ziariştiprin anul 1882, hotărârea de a fonda o Societate a ziariştilor.

Dacă privim presa din punctul de vedere al creşterii şi dezvoltării sale materiale , facem o constatare care dovedeşte încă o dată naţionalismul presei române;pe când aproape toate îmbunătăţirile de ordin tehnic al ziarului românesc le datorăm ziariştilor străini stabiliţi în ţară, în schimb întreg procesul din câmpul vast al ideiilor , îl datorăm numai ziariştilor români.

Modernizarea ziarului, îmulţirea rubriciloir, ieftinirea lui, comercializarea mai dibace, dezvoltarea reportajului, punerea ziarului în mâna celor mulţi le datoreşte presa română ziariştilor străini veniţi şi statorniciţi în Romania. Dar intelectualizarea şi punerea ziarului in serviciul ideiilor a fost, întotdeauna, numai opera ziariştilor români.

 

 Afirmarea presei ca vehicul al informaţiei şi apoi al opiniei a declanşat procese culturale la care numeni nu s-a gândit cu un secol înainte. Un rol determinant în dezvoltarea şi raspândirea presei este transportul acesteia ( dezvoltarea presei este asociată uneori doar cu apariţia tiparului , neglijindu-se rolul pe care l-a avut transportul în difuzarea cuvântului scris ).

 

Articolul de fond al primului număr din ,, Pruncul Român “ manifestă o mare bucurie că libertatea a fost câştigată fără nici o jertfă: ,, nici o picătură de sânge n-a curs şi am dobândit cerescu dar al libertăţiicurat şi nepătat, ca un sfânt dar dumnezeiesc“, – şi aici era tocmai greşeala.

 

Fiecare articol trebuie să cuprindă un anumit număr de caractere stabilit de redactorul şef, să informeze cititorul indiferent de categoria socială căreia îi apartine corect despre eveniment şi să fie cât mai neutru, lăsând cititorul să tragă concluziile necesare şi să îşi formeze o opinie proprie.

Ortografia textelor, semantica , caliatea conţinutului se referă în special la deontologia profesională cât şi la munca de redacţie. De aici putem constata grija editorului pentru limba şi limbajul folosit.

Redactorii de articole trebuie să folosească cuvinte pe inţelesul tuturor, să nu folosească cuvinte ,,pompoase “ pentru că cititorul ( consumatorul de presă ) provine din toate mediile sociale.

Faţă de alte mijloace de comunicare în masă , ziarul prelucrează stiri care sau petrecut cu câtva timp în urma sau cel mai devreme in ultima clipă înainte de închiderea ediţiei, din acest motiv publicaţia trebuie să aibă o rubrică  ,,ultima oră’’  sau ,, am primit la redacţie înainte de inchiderea ediţiei ’’.

Limbajul suferă transformărişi uneori poate fi considerat o modă, în special atunci când ne referim la cel de argou., sau la cel academic. În fond nu este vorba de evoluţia acestuia , ci de atitudinea pe care o induce.

Un ziar să atragă cititorul trebuie să – şi creeze un anumit stil, stil care să devină propriu şi  care să răspundă urnătoarelor cerinţe:

–       alegerea termenilor , a cuvintelor potrivite în raport cu ideile pe care vrem să le comunicăm;

–       trebuie evitate greşelile de pronunţie care, fie că nu lasă o impresie plăcută, fie că dau naştere la discuţii, comentarii care afectează prestigiul cotidianului ;

–       respectarea regulilor gramaticale privind acordul subiectului cu predicatul;

–       claritatea stilului exprimă dorinţa că ideile să fie corect gândite, clar expuse şi formulate, limpezi în conţinutul lor;

–       frumuseţea stilului este un rezultat al corectitudinii şi clarităţii acestuia, fiind dată de armonia gândirii, a cuvintelor şi expresiilor folosite;

–       simplitatea este o calitate a stilului de a comunica în mod firesc,natural, simplu, fluxul de gânduri, idei, informaţii şi sentimente;

–       exactitatea de sens a cuvintelor şi redarea fidelă a gândurilor,ideilor, stărilor afective,nu pot lipsi din cerinţele unui stil căutat, plăcut şi apreciat.

 Limbajul trebuie adoptat în funcţie de personalitatea întâlnită.            

 

 

 

Vulgaritatea este privită ca un divertisment. Umorul şi ilaritatea sunt gustate de către public, acceptate ca circ , dar consistenţa vulgarismului, mitocănia, şi lipsa de bun simţ, nu mai sunt acceptate cand populaţia merge la vot. Sunt şi excepţii. Individul care merge la vot este dezamagit de toate organizaţiile politice şi de politică în general. Un vot antipolitic este expresia sentimentului, că în zilele noastre, nu putem avea încredere in nici un politician. El exprimă un vot de protest.

Specialiştii în jurnalism îşi vor desfaşura activitatea , în calitate de reporteri – colaboratori ai instituţiilor mediatice. Activitatea va fi desfaşurată în intreprinderile           mass – media , în redacţiile ziarelor , a revistelor naţionale şi locale, în cadrul structurilor mediatice ale departamentelor si ministerelor, în alte structuri cu activitate informatională.

Specialistul în jurnalism se plasează în mijlocul societăţii contemporane.

 

,, Trăim într-o lume în care volumul, diversitatea, viteza şi libertatea de circulaţiea informaţiei reprezintă ondicatori de bază  ai stadiului  de dezvoltare a unei societăţi. Aceşti factori au ajuns să exprime , într-o relaţie de directă  proporţionalitate , performanţele economice ale statului, precum şi gradul lor real de democraţie.’’ Aceste afirmaţii aparţin cunoscutului realizator de televiziune Ion Bucheru, şi au o mare doză de adevăr, ele regăsindu-se în ceea ce sociologii denumesc fenomenul ,,societăţii informatizate’’, până nu demult cunoscut sub denumirea de societate post – industrială.

În toate sferele importante ale vieţii sociale, informaţia a devenit un element de referinţă, o valoare care poate stârni panică sau, dimpotrivă, stabilitate.

Reputatul politolog Alvin Toffler apreciază că azi, dar mai ales în viitor, informatia este net  predominantă, chiar, dacă de-a lungul istoriei, forţa represivă şi banul au avut întâietate.

Ideea exprimată de Toffler reprezintă un întreg curent în socoilogia actuală, care vede în informaţie placa turnantă şi accelăratorul schimbărilor în societate şi, am putea continua noi, principalul element care poate duce la formarea opiniei publice. În acest context, putem afirma , că în epoca acuală nu se poate vorbi de opinie publică fără a avea în vedere mass – media, ca principalul factor de transmitere a informaţiei către public, cu posibilităţi nelimitate de influenţaresau de formare a acesteia.

Din punct de vedere istoric , inventarea tiparului şi punerea sa la dispoziţia omenirii a constituit o primă formă modernă de influenţare a opiniei publice. Cantitatea de informaţie care ajungea la public era cu mult mai mare decât în cazul comunicării verbale sau prin scrisuri. De asemenea , din ce în ce mai multe persoane au avut acces la surse de informare , altădată inaccesibile, iar prin intermediul cuvântului tipărit au fost aduse la cunoştinţa  lumii întregi idei revoluţionare despre originile şi sensurile vieţii umane. Din perspectiva opiniei publice, important este să subliniem că prin intermediul presei oamenii au putut comunica între ei chiar dacă nu se cunoşteu direct, că societatea a dispus de un imens multiplicator de opinie, că a apărut posibilitatea de a dezbate idei, orientări care apropiau oamenii sau, dimpotrivă ,  îi separau . În acest fel s-a creeat posibilitatea caidei, opţiuni, orientări să fie discutate public şi să fie împărtăşite de către oameni care nu se întâlniseră nici o dată.

 

Formatul ziarului trebuie să fie în aşa fel încât cititorul să nu fie obosescă citind-ul, să fie uşor manevrabil, să conţină informaţii esenţiale care să fie uşor parcurse. Textul trebuie scris cu culoare neagră pe fond alb. Culoarea trebuie sa predomine in fotografii iar dacă ziarul are prpus să facă şi reclame , trebuie să o găsim şi aici, funcţie de produsul promovat sau ce vrea să inducă consumatorului reclama respectivă.

Ca ziarul să fie atractiv nu trebuie uitat sloganul ziarului, care trebuie să transmită ceva anume publicului. Aici aş  face un comentariu cu referire la ziarul ,, Gândul “ al  redactorului Cristian Tudor Popescu, care are ca slogan ,, Nimeni nu gândeşte pentru tine“, care transmite publicului ideea de raţiune. Redactorul s-a aplecat foarte mult asupra acestei idei, într-o lume din ce în ce mai isterică şi mai gălăgioasă.

Eu aş prefera un şir de intrebări şi un singur răspuns ,, Ai nevoie să fi informat?

Cauţi un anumit ziar?

Răspuns – Tot ce ai nevoie găseşti în acest ziar.

Datorită dezvoltării internetului, mă tot gândesc cum va arăta presa scrisă peste să zic zece  ani ? Ce format vor avea atunci ziarele ?  Care va fi cota lor de piaţă şi ce schimbări majore vor avea loc ?  La aceste întrebări îmi este greu să prevăd viitorul fiindcă, este un domeniu într-o dinamică fantastică.

A dori informaţii credibile şi exclusiviste este o cerinţă firească , dar a dori informaţii pozitive despre un sistem de guvernare este altceva. Rolul presei şi al societăţii civileeste şi va fi acela de a critica guvernarea pentru a o face mai bună.

Zilnic se produc accidente auto, accidente de muncă, incendii, dar cate din acestea devin stiri de presă? Orice jurnalist ştie că o ştire nu este aceea că ,, un câine a muşcat un om ci când un om a muşcat un câine”. Aşa se realizează mimetismul în presa românească, în timp ce cazurile sociale, politice , economice, sunt ignorate sau tratate  în mod superficial, pentru a nu deranja instituţiile statului.

Cei mai mulţi oameni îşi opţin ştirile direct de la un anumit tip de media mai degrabă decât de la alti oameni. Majoritatea primesc stirea de la un ziar pentru prima dată, alţii de la radio sau televiziune.

 

Este periculos când presa inventează senzaţionalul din orice. Mediatizarea excesivă poate distruge pe acela care nu are o bună pregătire psihologică în faţa afluenţei informaţionale. În acest caz , o simplă greşeală din partea protagonistului poate fi fatală, deoarece presa se repede cu o forţă extremă pentrui a distruge mitul pe care la construit, fiind sigură că nu va deranja niciodată puterea politică. Un mit creat de presă nu este decât o imagine falsă a realităţii;în fond el nici nu există, i se dă doar senzaţia că este important.

In virtutea statutului pe care îl are – cea de a patra putere în stat – şi deţinând controlul celui mai important canal de comunicare pentru public, presa conztrolează şi dirijază percepţiile publicului, devenind principalul formator al opiniei publice. Având în vedere sprijinul pe care presa îl poate oferi în rezolvarea crizelor precum şi faptul că îngrădirea accesului jurnaliştilor la locul crizei şi la informaşiile legate de aceasta generează de obicei , speculaţii tendenţioase cu privire la evenimentele produse, este recomandabil camunca jurnaliştilor să nu fie îngreunată prin limitări inutile.

Nu orice eveniment constituie un fapt de presă, nu orice întâmplare are valoare pentru un mijloc de informare. Pentru a intra în atenţia presei, un eveniment trebuie să întrunească anumite caracteristici, care ar putea trezi interesul mass-media. Un fapt de presă are următoarele caracteristici :

  1. 1.                     Actualitatea  :  evenimentele actuale îi intereseayă pe cititori în mai mare măsură decât evenimentele perimate. Oamenii vor să stie ceva nou.
  2. 2.                     Proximitate  : oamenii sunt mult mai interesati de ce se întâmplă  în imediată apropiere a lor.  Informaţiile care au culoare locală prezintă interes mai mare, deoarece evenimentele  petrecute în imediata lor apropiere sunt succeptibile de a le influenta într-o anumită măsură viaţa.
  3. 3.                     Consecinţe : oamenii sunt interesaţi de felul în care un evenimenti-ar putea afecta prin consecinţele sale. Acest lucru explică faptul că multe ştiri de natură economică apar pe prima pagină a ziarelor.
  4. 4.                     Conflict : ştirile care prezintă un element de confruntare se bucură de interes, pentru că este vorba de o măsurare a forţelor între oameni sau între între om şi elementele naturale, mediu, etc.
  5. 5.                     Bizarerie : orice lucru neobişnuit, comic, ciudat va atrage interesul oamenilor.
  6. 6.                     Sex  : ştirile ce implică elemente cu conotaţie sexuală sunt întodeauna interesante, nu numai atunci când prezintădelicte sexuale, ci şi când se relatează despre confruntări între sexe, boli venerice, emanciparea femeilor, copii crescuţi de un singur părinte, femei care desfăşoară activităţi specifice bărbaţilor  ( femei – militar, femei care lucrează pe macara, femei boxer, etc ), sau invers ( bărbaţi aflaţi în concediu pentru creşterea copilului ). La aceste ştiri trebuie avut în vedere formulări care ar putea constituii un afront sexual.
  7. 7.                     Elemente emoţionale  : simpatie, dragoste, ură, tristeţe, mânie, gelozie, frică, prietenie – constituie un element de interes pentru presă şi pentru consumatorii de presă, atât prin ele însele, cât prin consecinţele lor.
  8. 8.                     Proeminenţă  : informaţii despre personalităţi importante ale vieţii publice vor avea întodeauna întâietateîn ceea ce priveşte difuzarea prin mass – media. Preşedinţii de stat, oamenii politici importanţi, vedetele vor apărea în ziareşi la ştiri aproape zilnic.
  9. 9.                     Suspans  : ştirile cu elemente de suspanssunt la fel de atractive ca poveştile cu implicaţii misterioase.
  10. 10.                 Progres  : relatările conţinând elemente de progres îi fascinează pe oameni. Ştirile despre invenţii , descoperiri şi tehnologii noi care ar putea într-un fel sau altul viaţa oamenilor în special viaţa lo de zi cu zi.

 

 

În fiecare zi apare ceva nou , mereu sunt schimbări de grafică, ceea ce este sigur si se va întâmpla ni se pare şocant, dar va fi normal peste un timp; ,, dacă azi ziarul tipărit are extensie  internetul , peste un anumit timp internetul va avea extensie ziarul”.

 

Când am parte de experimente frumoase sunt foarte încarcat şi sunt plin de entuziasm, şi imi este greu să mă exprim. Am impresia că nu reuşesc să transmit ceea ce sunt , că nu pot expune aşa cum vreau , bucuria care mi-a fost dată să o trăiesc , că nu o să-i pot face pe ceilalţi să înţeleagă de ce sunt aşa de încărcat.

 

Nu ştiu prea bine cum am început acest proiect, dar ţin sa-i mulţumesc domnului profesor universitar doctor Dumitru Titus Popa, pentru indemnul de a realiza acest proiect, pentru că niciodată nu aş fi ştiut multe despre conceperea unui cotidian. Sunt un om care stie ce vrea de la aceasta viaţă şi nu capitulez la cel mai mic hop. Chiar dacă la început mi s-a părut uşor, pe parcurs am întâmpinat destule greutati. Mi-am dat seama cât de important este rolul comunicării, iar comunicarea este şi va ramâne o problemă psihologică a fiecăruia, în funcţie de personalitate şi caracter.

Aşa s-a născut ideea şi dorinţa de a da naştere acestui proiect comunicaţional. Încrederea , răspinderea şi dorinţa puernică sunt ingrenientele puterii. Ca să izbutesc am nevoie de toate trei. Ca să cultivi aceste atitudini, trebuie să fi în legătură cu ce simţi şi cu ce vrei.Când nu obţii ceea ce vrei, este important să accepţi să te simţi profund dezamăgit şi trist. De ce oare unii oameni faimoşi şi bogaţi iau mereu droguri sau se iau la bătaie cu                cineva ? Ei duc o viaţa intensă , fiindcă au dorinţe şi sentimente puternice. Dar toate aceste sentimente intensenu trebuie să ne sfâşie vieţile, ci trebuie să stim cum să ne dirijăm sentimentele, şi să eliberăm emoţiile negative, sentimentele intense pot fi mai ales pozitive. A rămâne în contact cu emoţiile ne ajută să dorim mai mult, pe când dacă le lăsăm să treacă ne clădim încrederea. Când înmvăţăm să le lăsăm să treacăşi să mergem înainte, putem să rămânem deschişi la următoarele posibilităţide a obţine ceea ce ne dorim.

Secretul oricărui succes este dorinţa. Trebuie să şti ce vrei, să simşi aceasta profund şi să crezi. Pasiune , credinţă şi dorinţă însemnă putere. Când continui să simţi şi să acţionezi pentru ceea ce vrei, universul va răspunde la voinţa ta.Când îti exersezi voinţa actionând pentru aţi satisface dorinţele, dorinţa ta devine mai puternică. Cu cât insişti mai mult, cu atât mai mult crezi şi cu atât mai mult simţi.când poti să-ţi simţi deplin dorinţa , în această simţire este cuprinsă şi cunoaşterea intuitivă a ceea ce ai de făcut şi încrederea că vei izbuti. Începând să lupţi ca să obţii ceea ce vrei, iţi întăreşti credinţa. Lumea nu va crede în tine până nu vei crede tu însuţi.

Recunoaşterea şi respectarea tuturor dorinţelor este baza găsirii adevăratuilui eu.  Dacă rămâi în legătură cu toate dorinţele şi le respecţi, aceasta îţi va da o direcţie clară în viaţă şi-ţi va asigura succesul. Să respecţi o dorinţă nu înseamnă să acţionezi asupra ei.

Când asculţi şi respecţi toate dorinţele, ele încep să devină mai armonioase. Când o dorinţa simţită la un oarecare niveleste în armonie cu alte niveluri, atunci este o dorinţă adevărată.

Dacă iei o hotărâre şi faci o greşeală, mai poţi să prelucrezi sentimentele şi să te întorci la tine însuţi. Prelucrându-ţi sentimentele de descurajare şi dezamăgire, vei câştiga putere. Dacă stai la adăpost şi nu te angajezi sau nu iei nici o hotărâre, te desprinzi de eul tau adevărat. Nu numai că nu câştigi putere , dar devii mai slab.

Cel mai bun moment de aţi schimba cuvântul este în timp ce încerci să ţi-l indeplineşti, iar dacă nu poţi să o faci, mută-te spre centrul curentului. Când te mişti spre ceea ce crezi că este corect, eşti conectat la eul tău interior, care este puternic, perseverent, direcţionat şi hotărât.

Dar se întâmplă câteodată să rămâi în , , pană de idei ‘’, pur şi simplu eşti golit , nu mai ai nimic , eşti golit . Aceasta se întâmplă din cauză cu nu sunt în formă. Să fi golit este mai bine decât să fi blocat.  Pentru a-mi reveni la forma iniţială recurg la următorii paşi, şi finalul este garantat, ca şi acei spotivi care au avut un accident şi se recuperează prin gimnastică medicală ;

–          Sunt conştient de obstacol , şi leg sentimentul de trecutul meu.

–        Mă imaginez singur în trecut , mă apuc şi scriu o scrisoare despre sentimente pentru a-mi exprima cele patru  nivele de emoţie care sunt legate de obstacol. Completez scrisoarea ţinând legătura cu ce doresc şi îmi exprim dorinţa.

–       Mă imaginez în trecut , scriu o srisoare de răspuns, în care spun lucrurile pe care vreau să le aud drept răspuns  la  scrisoarea mai sus menţionată.

–       Mă imaginez în trecut şi obţin ceea ce imi doresc , scriu o scrisoare de legătură pentru a-mi exprima sentimentele pozitive legate de obţinerea a ceea ce imi trebuie şi vreau.

Aceşti paşi iam citit undeva , cândva , dar la aceea vreme nu am pus atâta bază pe ei. Mai târziu au aparut câteva bancuri politice legate de cele patru scrisori pe care trebuie să le lase un oarecare om politic aflat la putere.

           

 

 

Nefiind om de presă nu ştiu ce înseamnă editarea unui ziar, nu cunosc condiţiile normale şi anormale , dar am impresia că presa noastră nu poate să scape de influenţa politicului.   Dacă greşesc îmi asum responsabilitatea celor afirmate şi îmi cer scuzele de rigoare, eu cosider că presa trebuie să fie neutră şi să relateze la rece toate evenimentele la care participă.Trebuie să rezolvi o multitudine de probleme legate de difuzarea ziarului, plasarea publicităţii, calitatea şi orientarea materialelor. Apariţia ziarului depinde exclusiv de câştigurile venite din abonamente, din vânzări şi din serviciile de publicitate. Mai exact am putea spune ca ziarul are nevoie de noi cititorii, iar cititorii au nevoie de ziar pentru materialele pe care le publică inclusiv pentru publicitate.

Indiferent de poziţia socială pe care o ocupă , individul trece prin filtru judecăţii dacă să cumpere sau să nu cumpere un anumit cotidian . El va judeca după ceea ce vede. În conceptia lui Ed. Goblot , judecata este o aserţiune, adică afirmarea sau negarea unui raport. Ea presupune o generalizare şi o analiză, întrucât aserţiunea vizează un aspect al subiectului, şi totodată , o sinteză , prin relaţia stabilită cu o anumită categorie.

Psihologia observă mai întâi , că judecata constituie la origine , un act social.

Intenţia noastră este de a informa sau influenta o persoană. Convingerea presupune adeziunea sau exprimarea ei, implică un act de decizie, precedat uneori de o deliberare explicită, act care presupune reflexiune, analizarea situaţiei, oa posibilitaţilor de interpunere a ei, a consecinţelor unei decizii. Aşa noţiunea implică nenumărate judecăţi, şimo judecată, poate fi concluzia explicită a unor raţionamente. Prin raţionament înţelegem aceea formă de gândire în care pornind de la una sau mai multe judecăţi, obţinem o altă judecată. După cu ştim raţiunea este constituită din principiile bine cunoscute ale gândirii; principiul identităţii, al noncontradicţiei, al tetului exclus, şi al raţiunii suficiente.

 

Genurile publicistice ale unui cotidian nu trebuie confundate cu genurile literare, deşi se folosesc  la multe dintre ele nume comune. În timp ce la baza genurilor literare se găseşte multă fantezie ( eventual în jurul unui sâmbure de adevăr ), genurile publicistice nu prezintă decât realitatea pură, a faptelor şi ideilor unor indivizi cunoscuţi, adică descriu realitatea concretă a vieţii, aşa cum se desfăşoară ea, în cursul ei firesc de zi cu zi.

Imi amintesc că într-un an,  Premiul  Pulizer pentru presă a fost acordat unei reporteriţe care publicase o sumedenie de reportaje de senzaţie, cutremurătoare prin realismul lor crud, despre un mic drogat, căruia I se dădea numele şi prenumele. Ţinând cont de ecoul stârnitîn rândul opiniei publice americane şi de măiestria publicistică a reporteriţei, juriul i-a acordat marele premiu. La puţin timp după ce i-a fost acordat premiul , a trebuit returnat, deoarece s-a aflat că acel mic drogat nu a existat în realitate, el fiind inventat.

Nu trebuie să uitam că ziaristica este viaţa….  Ea nu admite folosirea imaginaţiei în practicarea ei. Cine vrea să-şi pună fantezia în operă se îndreaptă spre literatură, în nici un caz spre ziaristică.

Un ziarist adevărat nu-şi va prezenta niciodată interlocuitorul descriind ce crede el că    l-ar trece acestuia prin cap, ci numai ce a aflat din gura acestuia, fară a-I trunchia spusele sau a le scoate din context.

Ştirile care îngrijorează un mare număr de oameni se vor deplasa mai rapid şi mai departe în cadrul unei populaţii, indiferent de sursa care le prezintă, decât relatările cu o natură emoţională mică. În fiecare dimineaţă, ziarele  servesc publicului lor conversaţia din timpul zilei, similitudinea crescândă a conversaţiilor simultane intr-un spaţiu geografic din ce în ce mai vast.

Presa îşi justifică difuzarea informaţiilor prin faptul că ea serveşte necesităţole cetăţenilor într-o democraţie, punând la dispoziţia acestora  informaţii precise  în legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Din această cauză se presupune ca aceasta ar sta la baza luării unei decizii inteligente care să conducă la o guvernare mai buna şi aşa mai departe.

 

 

A avea un ziar în casă nu este numai un semn elementar al culturii, ci o necesitate cetăţenească vitală.Cititorii unui ziar trebuie să fie principalii sponsori, iar colectivul redacţional să meargă pe principiul ,, noi scriem pentru dumneavoastră ”. Azi consumatoeul de presă este pus la greaua încercare în faţa tarabei nefiind decis care cotidian sa îl cumpere, pentru ca degetele de la ambele mâini nu îi ajung pentru numararea lor a celor cunoscute în industrie drept serioase. Fiecare cotidian separat trebuie să-şi construiască atent imaginea pe care o promovează. Colectivul redacţional trebuie să gasească soluţii şi mesajul potrivit pentru a poziţiona pe primul loc acel ziar pe termen lung. Promovarea se face şi prin emisiunile de televiziune ,, Revista presei  ”. Aceasta febră a comunicării se poate traduce prin studii de piaţă, prin tirajul vândut .

Dovezile disponibile arată că cel mai mare efect se obţinecând mesajele mass media care pledează în favoarea inovaţieisau a schimbării de atitudine sunt cuplate cu discuţii în grupuri mici. Forumurile mass media servescpentru a scoate în relief impactul mesajelor orientate spre schimbare prin reducerea posibilităţii expunerii selective şi a percepţiei  selective.

 

Cititorul este pus intr-o mare dilemă şi de aici din faţa tarabei de ziare începe partea haioasă.

 Misiunea cititorului este grea nu numai în faţa tarabei ci şi în fata televizorului cât şi a radioului. Mintea lui a devenit un câmp de luptă. Pe cine să ţină minte şi pe cine să cumpere ?

Aici intervine atitudinea ziariştilor , deontologia profesională , de a retranscrie realitatea cât mai aproape de substanţa ei veridică, atunci consumatorul a ,,cucerit Everestul’’, adică a găsit cotidianul care răspunde cerintelor lui şi scapă de această dilemă.

Lecturarea unui articol din ziar prefigurază un tip de aşteptare, ca lucrurile să evolueze într-un anumit fel.. Gestul cititorului atunci când cumpără un ziar traduce un anumit tip de curiozitate: să văd ce s-a mai întâmplat. Cititorul cumpără ziarul pentru că este interesat de ceva. Are alt tip de curiozitate : să văd ce s-a mai întâmplat cu,  sau ce s-a întâmplat în situaţia x . Într-un fel sau altul, cititorul devine parte a acelei evoluţii: întreabă şi se întrabă, construieşte propriile explicaţii, se integrează,chiar dacă numai sufleteşte, unei evoluţii. Publicul reprezintă o creaţie modernă, pentru că existenţa sa  este legată de presă şi activitatea acesteia. Ne punem intrebarea ,, Care este puterea publicului? Puterea publicului constă în puterea de a influenţa opinia publică, iar aceasta la rândul ei, inrâureşte deciziile intr-un domeniu sau altul.

Cu cât mergem mai mult în trecut, cu atât opinia locală este mai dominantă. Naţionalizarea puţin câte puţin şi internaţionalizarea chiar din ce în ce mai mult a spiritului public a fost opera jurnalismului.

Înainte de afirmarea presei, parlamentele erau o aglomerare de interese locale, o alăturare de opinii eterogene. Presa a omogeniyat deopotrivă parlamentele, structurându-le drept organisme care se raportează la probleme de adevarat interes naţional. Putem afirma că presa a lucrat fără să ştie la crearea numărului şi la diminuarea celei a creierului, dacă nu şi a inteligenţei.

 

Ca orice ziar care se respectă, trebuie să aibă programe de marketing, care să descopere că un anume format şi continutul articolelor si materilelor prezentate , se vinde mai bine, sau că publicul ţintă a început să treacă cu vederea cotidianul şi ar fi bine să se facă o campanie publicitară prin care să reamintescă consumatorilor despre acel ziar sau să îi spunem podus, sau este văzut ca fiind învechit şi că are nevoie de o schimbare de imagine. Fiecare din aceste programe de marketing  ar putea şi necesită o campanie adecvată de publicitate, de la o campanie ieftină până la cea mai scumpă campanie televizată.

 Campania prin intermediul televiziunii nu este neapărat cea mai bună pentru că este mai scumpă, ci pentru că are un public mai larg ; fiecare ziar  prin programul de marketing necesită o reclmă potrivită pentru misiunea sa, pentru mesajul şi publicul său tintă.

Programele de marketing se construiesc în funcţie de acest public ţintă ; oamenii cărora le este vândut produsul baza unei campanii bune este rezultatul de înţelegere a două elemente esenţiale ale acestui public ţintă ; cine sunt ? şi cum cumpără ?

Majoritatea campaniilor de marketing se vor baza pe o analiză bine delimitată despre publicul ţintă, public care poate fi împărţit pe categorii de vârstă , venituri, locaţie geografică, sectoarele de activitate, etc. Reclamele ajută programele de marketing datorită unei parţi bine definită din publicul ţintă, parte denumită audienţă. De fiecare dată când un membru al publicului ţintă intră în contact cu reclama, se spune că acesta din urmă, va lăsa o amprentă şi se va imprima în mintea unui oarecare individ. Unele reclame trebuie văzute de mai multe ori înainte ca individul din publicul tintă să îşi poată aminti de ea. Cel care face publicitate este atent la posibila audienţă  a publicaţiei  – aproprierea publicului ţintă. Multe reviste obţin cel mai mare număr de cititori şi îi pot clasifica pe aceştia în grupuri demografice şi socio – economice, prin factori de vârstă, sex, venituri, etc.

În multe cazuri – cum este cazul ziarelor pe bază de abonament – este posibil să se stie cu exactitate care este audienţa.

Influenţa nu trebuie să expună reclama către publicul ţintă, ci să şi îl afecteze , trebuie să ofere publicului informaţii pe care acesta se poate baza ; să îi ofere intrigi care să ridice întrebări ; să se asigure că consumatorul îşi va aduce aminte numele ziarului.

O imagine bună are o influenţă covârşitoareasupra reuşitei ; versus o imagine negativă afectează , uneori de o manieră incredibilă succesul. Cel mai bun exemplu este al firmei Krupp, care după cel de al doilea război mondial era asociat cu armament – distrugere, duşman – moarte. Dar după nenumărate conferinţe de presa in mai multe state şi totodată cu schimbarea profilului a obţinut succesul scontat.

 

 Pe lângă audiovizual, presa scrisă este parte a celor mai active sisteme de manipulare a opiniei publice – reprezintă o armă hibridă , sub raportul potenţialului de informare.  Potrivit lui Ion Bucheru , presa scrisă , foloseşte următoarele tehnici pentru dezinformare :

–    selectarea ştirilor – criteriile de selectare aparţin celor care au deja o anumită influenţă în structurile sociale şi o vor face în funcţie de anumite interese.

–          orientarea ştirilor – prin emiterea unor componente ale mesajului iniţial.

–        plasarea ştirilor – pagina pe care o ştire contribuie la aducerea acesteia în atenţia opiniei publice sau la aruncarea ei în anonimat.

–        influenţarea prin titluri , selecţia fotografiilor şi explicaţiile care le însoţescpot afecta semnificativ atitudinea publicului.

–        editorialul – prin orientarea inerentă editorialistului, poate contribui nu numai la afirmarea personalităţii, ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului respectiv.

           –  producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase prin :

  • dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună                       ( primele determină mai uşor acceptarea celorlalte );
  • prezentarea unui contra – adevăr neverificabil din cauza lipsei de martori ;

 

  • valorificarea faptului întâmplător în detrimentul esenţialului , estompat în mod savant ;
  • reminiscenţe falsesau comparaţii nejustificate ;
  • citate aproximative sau truncheate ;
  • exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă în numele unor principii morale ;
  • slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatoare ;
  • etichetarea interlocuitorului, atribuindu-i o pretinsă aparenţă la un anumit sistem de idei, ce poate fi respin mai uşor decât discutarea în detaliu a argumentelor  veritabile prezentate.

Pentru a îndepărta publicul de la conţinutul unor mesaje, sursele concurente sau adverse lansează, de obicei, mesaje mai accesibile, de pe poziţia propriilor lor interese, simultan cu mesaje prea complexe , de pe poziţii adverse pentru a nu putea fi decodate.

Plecând de la faptul că în fiecare grup există diferenţe între indivizi din punct de vedere al comunicării , o dezinformare eficientăprezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care-i sunt favorabile sursei, fie cele marginale în raport cu interesele publicului căruia I se adresează. În acest mod , comunitatea este deturnată de la preocupările sale majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate , iar omogenitatea respectivei comunităţi scade. În acest mod , putem vorbi despre un nou tip de dezinformare.

În acest suflet colectiv aptitudinile intelectuale ale oamenilor se sterg, individualitatea dispare. Eterogenul se confundă în omogen, însuşirile inconştiente domină, fiinţa unică respectivănefiind capabilă de acte care reclamă o inteligenţă superioară ( mineriadele din Bucureşti din anii 1990 şi 1991 au constituit , fiecare, o astfel de fiinţă unică ). Astfel grupurile nu cumulează inteligenţa , ci mediocritatea. Individul într-o mulţime primeşte, graţie numărului, sentimentul unei puteri invinibile , ce-i permite să nu  cedeze unor insistenţe pe care, izolat fiind, ar fi fost nevoit să şi le înfrâneze. Mulţimea fiind anonimă şi prin urmare, lipsită de răspundere, sentimentul responsabilităţii, care produce întodeauna reţineri la indivizi, dispare.Mulţimile sunt adesea criminale, dar şi adesea eroice, pot fi facute uşor să se lase ucise pentru triumful unei credinţe sau al unei idei, le poate fi insuflat entuziasmul pentru glorie, onoare, pot fi antrenate în luptă, aproape fară hrană şi anume….spre aş apăra pământul strămoşesc. Mulţimile sunt impulsive , au o anumită mobilitate şi iritabilitate. Pot trăi succesiv gama celor mai contradictorii sentimente. Acele multimi care vor cu frenezie un lucru nu sunt stabile, nu-l vor pe o perioadă îndelungată.

 

 

 

Reporterii sunt eroii jurnalismului. Rolul lor este să descopere. Sunt primii care ajung la locul producerii evenimentului, bat la uşile închise, adesea asumându-şi riscuri pentru a descoperii adevărul. Dacă nu ei atunci cine să o facă ?

Nu au decât o singură alternativă ; să accepte veriunea oficială, aceea pe care oamenii de afaceri, birocraţii şi politicienii o aleg pentru a fi difuzată.

Dar ca orice om şi reporterii au defecte, pentru că sunt şi ei oameni şi sunt supuşi greşelilor.

Dacă îi luăm în ansamblu, au o reputaşie mai proastă decît cei care lucrează în anumite domenii ; deoarece o mare parte dintre ei au obiceiul de a exagera, a simplifica, şi a distorsiona adevărul, o parte din breslă  a ajuns să fie asociată cu lipsa intenţionată de onestitate.

Mai există şi alti jurnalişti, din presa locală, a căror sarcină nu presupune nimic mai eroic sau mai glorios decât descoperirea celor mai complete versiuni de evenimente din zona lor  de activitate.

 

Toţi reporterii valorosi au ceva in comun. Esenţa acesteia constă în primul rând, în punerea sub semnul întrebării şi deci în :

–          descoperirea si publicarea unor informaţii care să elimine zvonurile şi speculaţiile;

–         rezistenţa la controlul guvernamental sau eludarea sa ;

–         informarea persoanelor cu drept de vot ;

–         subminarea  celor a căror autoritate se bazează pe lipsa de informare a publicului ;

–         examinarea eficienţei sau ineficienţei guvernelor şi a tuturor persoanelor publice;

–         examinarea firmelor, a modului în care sunt trataţi angajaţii, clienţii acestora şi calitatea produselor;

–          alinarea suferinţei victimelor şi demascarea vinovaţiilor, oferind posibilitatea celor care nu se pot face auziţi la un mijloc de exprimare ;

–          reflectarea imaginii societăţii , cu virtuţiile şi viciile ei ;

–          garantarea faptului că se va face dreptate, că vor fi intreprinse investigaţii şi că sevor lua măsurile de rigoare;

 

Am enumerat mai sus o multitudine de scopuri, dar atingerea lor zilnică este o sarcină dificilă. Ideea celor din afara jurnalisticii că un reporter trebuie să stie scrie bine nu acoperă nici măcar jumătate din cerinţele meseriei . Calităţile literare reprezintă doar unul din aspectele meseriei, dar nu întruchipează componenta predominantă. Cel mai important echipament al reporterului pe care îl poartă cu sine sunt ideile şi atitudinile. Unele sunt instictive, altele se învaţă în sala de curs, dar cele mai multe sunt însuşite în ani de zile , odată  cu experienţa, prin documentarea şi redactarea  a sute si sute de articole.  Pe lângă multe simţuri pe care trebuie să le aibă un reporte este şi simţul dezvoltat al ştirii. Întrebarea firească este ,, de ce ar avea nevoie de acest lucru un reporter?’’ Răspunsul este urmatorul – din trei motive şi anume :

  1. 1.                        In sensul pozitiv al cunoaşterii a ceea ce constituie un subiect bun al capacităţii de a descoperii esenţialul într-o mulţime de nimicuri.
  2. 2.                        În sensul negativ al condiţiei de a nu irosi timpul publicaţiei cu unele subiecte fără valoare jurnalistică.
  3. 3.                         Dacă nu avem simţul ştirii, sau dacă îl avem , nu îl folosim , vom pierde unele subiecte şi ne vom face de râs.

 

Reporterul care a primit ştirea trebuie sa aibă o puternică pasiune pentru precizie. Precizia înseamnă trei lucruri şi anume  :

    1.          Notarea cu acurateţe şi înregistrarea a tot ce spun oamenii.

  1. 2.                     Trebuie avut grijă ca, oricât de exacte sunt paragrafele articolului, întregul să reflectecaracterul şi atmosfera reale ale situaţiei sau al evenimentului.
  2. 3.                              Nu trebuie căzut în păcatul  periculos, dar foarte răspândit de a spune     ,, Ei bine, dacă s-a întâmplat asta s-a întamplat cealaltă, înseamnă că şi al treile fapt este adevărat’’. Singurul deziderat este publicarea articolelor. Nu este bine să faci presupuneri (pentru că sunt şanse să fie adevărate–din acest motiv este periculos să le facem ), ci trebuie scris numai despre ceea ce ştim.

Oricât de ignorat am putea fi într-o anumită problemă , dacă nu stim trebuie întrebat, iar dacă nu înţelegem trebuie cerută o explicaţie. Nu trebuie să ne fie teamă că se va râde de noi. Reporterii cu adevărat proşti sunt cei care se prefac că ştiu, stau şi dau din cap tot timpul unui interviu pe care îl înţeleg doar parţial, apoi dacă  încearcă să scrie articolul constată că nu sunt în stare.

O atitudine generală esenţială pentru reporteri şi pentru toţi jurnaliştii este suspiciunea faţă de toate sursele . Se nasc întrebări cum ar fi  : ,, De ce îmi spune acest lucru ? Care este motivaţia sa ? Este cu adevărat într-o poziţie care să-i permită şi să ştie ceea ce pretinde că ştie ? ‘’ Cu două decenii în urmă, sursele normale dintr-un oraş de mărime medieaveau posibil de – a face cu câteva ziare, un post de radio şi un post de televiziune. În prezent , numărul de mijloace de informare a crescut atât de mult, încât orice sursă oficială locală trebuie să ofere informaţiipentru aproximativ două ziare, mai multe publicaţii gratuite, o revistă locală specializată pe informaţii din domeniul afacerilor, poate două posturi de radio, unul de televiziune, trei canale de televiyiune prin cablu şi un număr de crescând de pagini web consacrate ştirilor sau comunităţii.

Această dezvoltare a accelărat tendinţa instituţiilor oficiale de a lăsa relaţiile cu presa pe seama unor profesionişti. De asemenea, a însemnat creşterea numărului de jurnalişti aflaşi în căutare de informaţii, acolo unde odinioară îi puteai număra pe degete. Majoritatea relaţiilor cu sursele sunt tranzacţiidirecte,rutinate, din care ambele părţi au de câştigat, există momente în care luăm parte la un joc al inteligenţei extrem de competitiv, alături de surse, pentru a ne asigura va ajungecea mai completă şi cu impact mai mare, şi nu cea pe care o preferăele. Înainte de a analiza particularităţile relaţiilor cu sursele oficiale , tehnicile de management ale ştirilor, sursele discutabile, precum şi alte riscuri.

Dacă procedăm astfel înseamnă a păcalii oamenii şi este şi lipsit de onestitate, dar şi riscant. Adesea, oamenii vorbesc foarte deschis, până ce îşi dau seama că suntem jurnalişti, după care devin mai defensivi şi încep să filtreze informaţiile. Aceasta se datorează faptului că vrea să-şi asume o anumită responsabilitate faţă de calitatea acestor fapte.

Jurnalistul seamănă foarte mult cu viaţa reală. De aici derivă un adevăr fundamental, conform căruia, dacă vrem ca sursele să ne ajute, o atitudine prietenoasă, onestă şi plină de farplay dă mai multe rezultate decât hărţuirea , înşelătoria sau intimidarea. Cel mai important este să dăm dovadă de fairplay. Dacă sursele sunt criticate sau acuzate că au făcut ceva rau , trebuie să le acordam timpul necesar pentru a da explicaţii. Zece minute înainte de închiderea ediţiei.

Sursele oficiale sunt autorizate să ofere informaţii – începând cu proprietarul magazinului de la colţul străzii, care comentează cum merg afacerile şi până la purtătorul de cuvânt al                primului – ministru, ce face o oarecare declaraţie.  Ele sunt extrem de variate , de la cele vor să ne ajute la cele reticente, de la cele experte la cele total lisite de competenţă. În ceea ce priveşte relaţiile cu reprezentanţii departamentelor de presă şi de relaţii cu publicul, ,, autorizat’’ nu înseamnă întodeauna ,,bine informat’’. Unii ştiu multe despre organizaţiile din care fac parte şi pot răspunde la întrebări detaliate. Alţii sunt simpli intermediari, care comunică întrebările persoanei oficiale în masură să răspundăşi apoi transmit răspunsul, cu o inevitabilă lipsă de spontaneitate şi fără de a ne mai acorda şansa de a pune  alte întrebări. Din acest punct de vedere trebuie menţinute relaţii cu funcţionarii oficiali care pot oferi direct, fără intermedierea unui purtător de cuvânt.

 

În jurnalism, celebritatea este o recompensă, nu un scop în sine. Ea nu poate fi premeditată,ci, în cel mai bun caz,dorită. Dacă vrei să ajungi celebru ca ziarist trebuie să te contopeşti cu stilul tău, să fi unicat în tot ceea ce scri, să te identifici prin textul scris.

Textul este o structură ierarhică în care elementele se dispundupă o schemă precisă , lăsându-i autorului libertatea unor opţiuni. Când face cea mai bunăalegere intr-un context dat, autorul se impune în ochii cititoruluica o personalitate competentă, credibilă, a cărei voce merită să fie luată în semă.

 

   Introducere

    Propoziţia – teză – ideea centrală a textului, scopul, direcţia de desvoltare a textului

   Cuprins

    paragraf 1 :    idee   principală

–          Propoziţia – teză a paragrafului

–          Dezvoltarea tezei

–          Concluzii

Paragraf 2:     idee principală

–          – Propoziţia – teză a paragrafului

–          Dezvoltarea tezei

–          Concluzii

Paragraf 3:     idee principală

–          Propoziţia – teză a paragrafului

–          Dezvoltarea tezei

–          Concluzii

Etc.

Încheiere

Concluzii

 

Această structură abstractă capătă existenţa concretă prin intermediul frazelor şi al propoziţiilor, prin intermediul cuvintelor. Gramatica limbii îi oferp autorului un spaţiu de combinare a acestor unităţi în limitele corectitudinii, dar îi oferă şi libertatea alegerii în scopul originalităţii, al obţinerii unor efecte stilistice. Când concepem untext , trebuie avut în vedere exigenţele celor care îl vor citi. Sistemul lor de lectură se bazează pe o serie de aăteptăriprivind structura textului.

*             În  itroducere, cititorul se aşteaptă să gasească încadrarea şi situarea subiectului în context, prezentarea problemei ce va fi dezbătută, anunţarea planului.

  • În cuprins , cititorul aşteaptă ca ideile să fie riguros exprimate , să aoibă coerenţă, să exprime un echilibru al părţilor, raţionamentele să fie clare , exemplele – relevante, trecerile de la o idee la alta să fie bine marcate.
  • În încheiere , cititorul se aşteaptă să găsească sintetizată ideea articolului, evidentiază concordanţa dinte problema anunţată la început şi rezolvarea propusă, să I se prezinte explicit sau să I se sugereze perspectivele deschise de noua abordare.
  • Paragrafele marchează ideile.

 

Autorul trebuie să fie atent atât la structura textului în ansamblu ( structura globală a textului ), cât şi la alegerea cuvintelor , pentru a le combina în propoziţii corecte , clare , elegante , care să facă mesajul uşor de receptatde către cititor ( structura locală a textului ). Modul în care autorul foloseşte cuvintele afectează percepţia textului de către cititori. În ochii publicului, autorul îşi construieşte imaginea prin cuvinte. Cuvintele pot lucra favoarea sau în defavoarea  sa.   În text autorul se defineşte prin stil.

După parerea mea calităţile stilului sunt :

–          proprietatea – cuvintele trebuie folosite corect;

–          claritatea  – rezultă din claritatea ideilor şi din claritatea limbajului;

–          varietatea – propoziţiile şi frazele să fie de lungime variată;

–        eficienţa – se masoară prin puterea autorului de a-şi face cititorul să înţeleagă cât mai repede şi cât mai exact ideea pe care a dorit să i-o transmită printr-un text, o frază, o propoziţie;

–       euforia  – se vorbeşte în general, în legătură cu textele orale;acestea sună bine atunci când au un efect plăcut asupra ascultătorului.

–        naturaleţea  – este natural când respectă rigorile disciplinei fără a recurge la şabloane,când pendulează între generalizările teoretice abstracte şi reglementările clare, cu putere de evocare şi de convingere, când se citeşte uşor, fără a necesita un effort suplimentar de concentrare şi fărp a-l obliga pe cititor să se oprească la fiecare frază, concetrându-se să înţeleagă în ce ,,limbă este ‘’, să înţeleagă ceva simplu ,, spus adânc’’;

–       expresivitatea – nu înseamnă a înota printre figuri de stil extraseîn caietul de ,,cuvinte frumoase’’ din Sadoveanu,Eminescu sau Arghezii;

–          eleganţa ;

–    originalitatea – se vorbeşte în general cu referire la autorii de literatură artistică. Acolo se invocă intenţia estetică a autorului  original. În limitele respectării unor reguli, limba permite un număr foarte mare de combinaţii. Sarcina autorului este aceea de a descoperi combinaţia particulară care vorbeşte cel mai bine despre el. Stilul autorului este original atuncicând prezintă următoarele caracteristici : creativitate, forţă de evocare, personalizare.

Creativitatea se reflectă în noutatea ideilor , a punctelor de vedere , a limbajului. Nu trebuie folosite clişee verbale.  In privinţa limbajului nu trebuie imitaţi alţi autori, nu trebuie folosite fraze prefabricate. Stilul este omul : sofisticat, echilibrat sau simplist.

 Forţa de evocare decurge din puterea textului de a capta emoţia / raţionalitatea celui care scrie , de a transmite cititorilor şi de a determina reacţii similare. Exemplele bine alese şi inteligent prezentate , naraţiunile inspirate, demonstraţia clară, fără fisuri, sunt mijloace de a-l face pe celălalt să perceapă lumea ca mine.

Pesonalizarea constă în capacitate textului de a vorbi despre autorul său prin experienţele proprii pe care le evocă, prin implicarea în text , prin impunerea vocii autorului, distinctă de alte voci. Cititorii sunt interesati să cunoască experienţele altora , pentru a avea puncte de reper, modele pe care să le urmeze sau să le respingă, idealuri.

Unităţile de grăniceri din Transilvania

8 dec.

După desfiinţarea organizaţiei plăieşilor şi a puşcaşilor, Curtea de la Viena hotărăşte milkitarizerea regiunilor transilvane de la graniţele cu Ţara Românească şi Moldova; iar locul acestor organizaţii desfiinţate să fie luate de regimente grănicereşti noi formate din populaţia autohtonă a acestor meleaguri. Cauzele care au stat la baza acestei hotărâri au fost:

  • dorinţa de a spori efectivele militare prin înfiinţarea acestor unităţi şi subunităţi iar efectivele acestora să fie foarte bine instruite;
  • susţinerea în timp de pace cu produse agroalimentare a lor cât şi a Curţii lucru deosebit de important pentru vistieria cancelariei împărăteşti;
  • trecerea în timp scurt de la starea de pace la cea de război – fiind folosite ca forţă militară combatantă;
  • înlocuirea vechiului sistem de recrutare forţată (prinderea cu arcanul, cu câinii, etc.) prin stabilirea prin lege a acestui sistem înlăturându-se astfel fuga recruţilor peste munţi sau în păduri;
  • întărirea graniţelor statului cu o astfel de armata ducea la stoparea deselor emigrări cunoscute în istoriografie sub numele de ,,morbus transilvanicus’’[1]; proces care ducea la diminuarea veniturilor statului; dar şi la stoparea bolilor venite dinspre celelalte ţări care dominau populaţia ţării;
  • se consolidează unirea cu Biserica Romei fapt ce duce la clătinarea mişcărilor religioase conduse de călugării Visarion Sarai ţi Sofronie din Cioara[2].
  • creearea precedentului de a avea trupe credincioase împăratului[3] care la nevoie să fie folosite împotriva nobilimii;
  • folosirea acestor unităţi pentru restabilirea ordinei publice când aceasta a fost tulburată prin mişcări populare interne;
  • se combate contrabanda astfel veniturile statului sporesc.

În Transilvania s-au înfiinţat şapte  regimente grănicereşti astfel:

  • 2 regimente de infanterie româneşti;
  • 3 regimente de infanterie secuieşti;
  • un regiment de cavalerie  românesc de dragoni;
  • un regiment de cavalerie secuiesc de husari.

Aceste unităţi au fost înfiinţate la data de 5 iulie 1761, având ca unic comandant pe generalul Adolf Nikolaus von Bucow, totodată având şi funcţia de guvernator al ţării. Despre generalul Bucow[4], vom vorbi mai mult în alte lucrări deoarece o ordonat bombardarea oraşului Abrud de nu a rămas piatră pe piatră pentru înfrângerea legiunilor conduse de Avram Iancu dar ţi pentru prinderea puiului de moţ. În misiunea pe care şi-a asumoato Bucow, a fost ajutat un corp de ofiţeri de stat major şi generali.

Cu toate împotrivirile nobililor, la data de 13 octombrie 1761, se încheie proiectul de înfiinţare a ,,Miliţiei Naţionale Grănicereşti’’ proiect ce a fost aprobat la data de 16 aprilie 1762, de către Maria Tereza. Pe nobili îi lăsa fără forţă de muncă, dar nu a ţinut cont de faptul că înarmarea şi instruirea românilor poate avea urmări însemnate.

Pentru a scăpa de condiţia socială inferioară iobagii au asaltat punctele de recrutare. Pentru scăderea afluxului de recruţi au impus ca o condiţie primordială trecerea la catolicism,[5]astfel elanul românilor de a se înrola în aceste regimente a scăzut foarte mult, fapr de a dus la multe răzvrătiri şi trecerea în mod clandestin graniţa în cele două ţări surori. Pentru stoparea tulburărilor s-au acceptat recruţi din rândul locuitorilor de confesiune ortodoxă[6] în cadrul regimentelor de grăniceri.

După constituirea Regimentului II de graniţă românesc, cu sediul la Năsăud, în anul 1764, s-a trecut la înfiinţarea Regimentului I de graniţă cu sediul la Orlat, care avea misiunea de a păzi graniţa cu Ţara Românească, începând de la Tohan de lângă Braşov până la Porţile de Fier.

Printr-un document numit ,,patentă împăratească’’ tot teritoriul militarizat a fost declarat liber, astfel că viitorii grăniceri urma să fie scoşi din iobăgie fiind scutiţi de toate taxele excepţe făcând ,,taxa capului.[7]’’ Grănicerii urmau să plătească doar ⅔ din valoarea acestora, faţă de ceilalţi locuitori ai ţării.[8] Grănicerii prestau serviciul militar începând cu vârsta de 16 ani terminând cu varsta de 64 ani, iar hrana acestora se asigura de stat doar pe timpul campaniilor militare.

În anul 1777, numai 1643 de grăniceri aveau uniforma regulamentară, ceilalţi purtau veşminte naţionale. Unifoarma grănicerească avea următoarea compunere: opinci, cioareci albi strâmţi, tiviţi cu albastru, suman de pănură neagră, groasă, cu bordură verde şi nasturi galbeni, pieptar din pănură albă, pe cap purtau chivara cu tăbliţe de alamă. Părul era lung, legat cu o panglică albastră. După anul 1815, părul s-a purtat tuns scurt.

Grănicerii urmau să fie împroprietăriţi cu teren în funcţie de numărul membrilor de familie, moştenirea revenind doar părţii bărbăteşti; fii grănicerilor puteau urma gratuit cursurile şcolilor grănicereşti de orice fel, inclusiv institutele superioare de învăţământ militar pentru a deveni ofiţeri.

Instrucţia cu arma urma să se facă în zilele de duminică şi sărbatoare recunoscută, după terminarea serviciului religios , dar şi trei zile lucrătoare pe an la reşedinţa  de companie; iar din când în când instrucţia se făcea în cadrul diviziei, batalionului sau în cadrul regimentului. Pe timpul cât grănicerii erau concentraţi primeau o soldă lunară de doi florini lunar, iar grănicerii care reuşeau să prindă fugari şi îi aduceau la locurile de unde au fugit primeau câte un galben pentru fiecare dintre aceştia; aceeaşi plată o primeau şi pentru contrabandişti[9]. Armamentul şi muniţia erau asigurate de stat împreună cu armele albe, grănicerul având datoria de a le îngriji şi a le întreţine.[10]

Paza graniţei se făcea în puncte fixe numite ,,cordoane[11]’’, dar şi prin patrulare, un schimb avea o durată de două săptămâni, având o soldă de patru cruceri[12] pe zi; din această soldă grănicerilor li se reţinea 10 – 15 cruceri pentru uniformă[13].

Pe timp de pace grănicerii erau obligaţi să facă de pază la comandamentul regimentului, să asigure serviciul poştal, să participe cu tot ce aveau la îndemână (braţele, carul cu boi, căruţe cu cai, etc.), la repararea cazărmilor şi întreţinerea acestora precum şi a altor acareturi grănicereşti.[14] În afara timpului alocat serviciului se ocupau de creşterea vitelor, de gospodărie, de agricultură, de cărăuşii de comerţ. Pe timpul campaniilor ei plecau cu totul (cu întregul echipament de război), familiile lor fiind scutite de dările obişnuite. Paza graniţelor se asigura de rezervişti şi de invalizi.

Prevederile de mai sus au fost completate la data de 12 noiembrie 1766, o dată cu apariţia noului ,,Regulament al graniţei militare[15]’’, rămas în vigoare până la desfiinţarea regimentelor de grăniceri în anul 1851.

Regimentul I de graniţă de la Orlat (în maghiară Elsö Oláh Gyalogezred, în germană I.Walachen Grenzinfanterieregiment) a fost o unitate de armată în cadrul Graniţei milşitare din Transilvania, instituită în anul 1764, de autorităţile de imperiale ca şi cordon sanitar la frontiera sudică a Principatului Transilvania.

Cunoscut sub denumirea de „Grenzinfanterieregiment Nr.16”, regimentul a fost reorganizat în anul 1765 şi a purtat numele de „1. Romanen Grenzinfanterieregiment” din anul 1849, pentru ca din anul 1851 să devină „Regimentul de Linie Nr.46” având Statul Major şi Comandamentul de Recrutare la Szeged.

Regimentul I de graniţă de la Orlat era împărţit  în trei batalioane, cu sediile la Haţeg, Orlat şi Vaida Recea; iar în perioadele de cmpanie unul din batalioane participa la campaniile militare, unul era ţinut în rezervă, iar al treilea rămânea în ţară[16] preluând funcţiile şi activităţile celorlalte două.

Numărul localităţilor militarizate pe teritoriul Regimentului de la Orlat nu este aceeaşi la toţi autorii care s-au ocupat cu această problemă. George Bariţ indică un număr de 84[17], cifra fiind luată din Muster-Liste a regimentului din anul 1777, în care se menţionează ca 24 dintre acestea erau militarizate în totalitate iar 60 doar parţial.[18]

Anterior anului 1851, fiecare comună grănicerească a fost chemată să se pronunţe în flosirea pe viitor a ,,Fondului de montură’’; majoritatea  dintre acestea au optat pentru transformarea lui în ,,Fond Şcolaristic’’din care să se înfiinţeze şi să se susţină şcolipoporale în toate localităţile locuite de foşti grăniceri.[19] Foarte important de precizat este faptul că valoarea fondului de motură al Regimentului de la Orlat la data desfiinţării graniţelor miliotare era de 49.287 florini şi 24 cruceri, o sumă foarte importantă în acele vremuri deorece întreaga avere a comunităţii Racoviţa se ridica la 5.116 florini şi 26 cruceri[20]. Această hotărâre a fost anulată prin rescritul împărătesc din 27 august 1861,[21] iar doi ani mai târziu (22-24 aprilie) s-a convocat la Sibiu în cancelaria ,,Astrei’’ prima şedinţă a reprezentanţilor foştilor grăniceri; şedinţa a fost condusă de către căpitanul pensionar Dionisie Drăgoiu, originar din Racoviţa, acum alegându-se  primul comitet de conducere din care a făcut parte Moise Panga şi notarul Ioan Măcelariu[22].

La data de 12 decembrie 1863, comitetul împreună  cu preşedintele său (Stezar (Stejar) Constantin), a primit confirmarea guvernului şi a fost însărcinat cu ,,elaborarea Statutelor şi administrarea fondului’’; acestea au fost aprobate prin rescriptul împărătesc din  10 martie 1871, având nr. 5530[23]. Definind scopul Fondului Şcolaristic, Statutele făceau părtaşi la el pe toţi grănicerii şi urmaşii lor legitimi, administrarea urmând să se facă de către ,, Reprezentanța generală a foștilor grăniceri„, printr-un comitet ales din rândurile ei, al cărui preşedinte să fie confirmat de către Ministerul cultelor şi instrucţiunilor publice din guvernul maghiar. Reprezentanța urma să se întrunească o dată la trei ani la Sibiu, în prezenţa unui  comisar regesc, ea fiind formată din doi deputaţi de fiecare fostă companie, în vârstă de cel puţin 24 ani, persoanele alese având şi garanţiile morale  corespunzătoare.

Pentru administrarea locală a fiecărei şcoli susţinute din Fond, se prevedea alegerea  unor eforii şcolare subordonată direct ,,Comitetului administrativ al fondului şcolaristic’’ (CAFS), prin care se repartiza sumele necesare. Printr-un paragraf impus de autorităţile politice superioare, Statutele precizau că şcolile grănicereşti ,,vor sta sub supravegherea inspectorilor şcolari regeşti comitatensi’’[24]

La data de 8 mai 1871, reprezentanţii Adunării generale, îl aleg  în fruntea Comitetului administrativ pe baronul David Urs de Marghita[25], cunoscut în cercurile de la Budapesta şi Viena, datorită eroismului său de pe câmpurile de luptă. David Urs reuşeşte să atragă în fond suma de de 337.914 florini, echivalentul a 675.000 de coroane.[26] De aceste sume au beneficiat şcolile înfiinţate în localităţile unde şi-au avut sediile companiile, care în timp foarte scurt au devenit focare ale culturii. Imediat ce Fondul şcolaristic şi-a început activitatea, CAFS a început organizarea şcolilor din subordinea sa, având la baza organizării documentul ,,Normativ privitor la organizarea învățământului în școlile centrale a(le) Reuniunii grănicerești din fostul regiment de graniță român I’’ elaborat la data de 17 septembrie 1871[27] şi aprobat de către Reprezentanţa generală din data de 27 septembrie 1871.[28] Normativul  a conţinut  37 de articola, reglementând toate problemele şcolilor grănicereşti, începând de la caracterul lor, drepturile şi obligaţiile elevilor şi ale docenţilor, structura şi durata învăţământului, atribuţiile Comitetului administrativ precum şi ale eforiilor şcolare; a constituit o adevărată constituţie  a şcolilor grănicereşti rămânând în vigoare până în anul 1895 când şcolile au fost transformate în şcoli comunale.

Rezistând tendinţelor de maghiarizare începute în anul 1879 şi culminate cu includerea lor  în anul 1917 în aşazisa  ,,zonă culturală’’, şcolile grănicereşti au contribuit la dezvoltarea culturii româneşti pe meleaguri transilvane, ele fiind preluate de către statul român în anul 1921.

După  desfiinţarea regimentelor grănicereşti în anul 1851, învăţământul a suferit o reală decădere. Şcolile grănicereşti au fost considerate la vremea lor, unele din cele mai bune instituţii de învăţământ de pe teritoriul austro-ungariei[29], şcoli în care învăţământul se desfăşura în limba română. Un astfel de privilegiu era de mare folos pentru naţiunea română în aceea perioadă, deoarece după cum se cunoaşte nu era recunoscută ca naţiune de sine stătătoare ci ca o naţiune tolerată. Pentru meritele avute în înfiinţarea, desfăşurarea în condiţiile deosebite ale acelor vremuri, nouă, urmaşilor, urmaşilor lor nu ne rămâne de făcut nimic decât să le aducem un pios omagiu pentru patriotismul, competenţa şi dăruirea neţărmurită de a face ceva grandios pentru a lor naţiune, care să dăinuiască peste veacuri.

Nu trebuie uitat locul şi rolul regimntelor grănicereşti în revoluţia din 1848 -1849, când unii din ofiţerii români au fost însărcinaţi sî se ocupe de organizarea militarăşi înarmarea românilor din Prefecturile Transilvaniei; după care au participat la luptele din Munţii Apuseni, contra insurgenţilor unguri.  

Având locul şi rolul în dezvoltarea culturii româneşti unităţile de grăniceri, fac ca românii să nu mai viseze ci să spere că nu vor mai fi pentru multă vreme o naţiune tolerată ci vor deveni o naţiune statornică cu drepturi şi libertăţi.

După răspândirea zvonului că, sârbii şi croaţii au jurat credinţă nestrămutată curţii de la Viena, ungurii au văzut un impediment în realizarea visului lor de unire de a deveni un stat cu zone geografice care niciodată nu au fost de drept ale lor; astfel că în cercetările făcute de unguri pe teren s-au dovedit reale, iar sârbii şi croaţii ,,nu vreau să ştie în niciun chip despre unire.[30]’’ Guvernul magiar speriat de evoluţia lucrurilor a hotărât să trimită în această zonă două batalioane de secui; acest ordin s-a bazat pe legăturile naţionele şi interesele comune ce existau între maghiari şi secui. În urma hotărârii de neclintit a sârbilor şi cropaţilor guvernul maghiar emite două ordine:

  • unul către secui; îi somează pe secui că în ,,baza legăturilor naţiomale şi intereselor comune ce există între maghiari şi secui să ia în considerare pericolul ce ameninţă naţiunea maghiară din partea unor naţionalităţi strine, şi fără zăbavă să grăbească a se uni cu armata maghiară concentrată la Seghedin, cu care împreună să plece împotriva duşmanului[31]’’.
  • unul către comandametul general de la Sibiu; baronul Puchner, este somat să ia toate măsurile prin care secuii să plece imediat către Ungaria ,,făr’ de-a  încerca vr’o împotrivire[32]’’.

Trebuie să spunem că armata secuilor se scindează în două; o parte se opune ordinelor  primite de la guvernul maghiar; partea a două porneşte către localitatea indicată de către guvernul maghiar, dar în drumul ei comite o serie excese de brutalităţi.

 Neputând convinge pe secui să îi ajute, maghiarii trimit un ordin către regimentul de grăniceri români de la Năsăud, prin care i se cerea să plece imediat către Seghedin pentru a executa servicii de garnizoană; sub această mască doreau ca acest regiment să fie trimis în luptă împotriva sârbilor şi croaţilor. Înlocuitorul legal la comanda regimentului ordonă grănicerilor că dacă vor primi ordin de a lupta împotriva sârbilor sau croaţilor să nu execute acest ordin ci să rămână credincioşi jurământului faţă de împărat şi să nu depună alt jurământ pentru a nu slăbi legăturile ce există între trupele grănicereşti[33]. Fiind bine informaţi de intenţiile guvernului maghiar ostaşii din trupele regimentului de grăniceri de la Năsăud au hotărât să nu execute ordinul primit, iar în cazul în care ar fi fost forţaţi să treacă de partea ,,fraţilor de arme, cu care au luptat de atâtea ori sub acelaş steag împărătesc, împotriva Franţei, Prusiei şi ai altor duşmani ai Austriei. Din documente reiese faptul ca primul batalion din regimentul Năsăudean pleacă spre Ungaria la data de 23 iulie 1848. Despre plecarea acestui batalion aflăm că acesta a plecat spre seară către Bistriţa şi că ,,o ceată din acel batalion a cântat pe strada principală doine jalnice[34]’’. Un ultim cuvânt dat subofiţerilor de către comandantul Urban, a fost să nu uite jurământul depus faţă de împărat, iar în localitatea Cuzdrioara colonelul a ţinut un ultim discurs soldaţilor reamintindu-le că cel mai presus jurământ este cel făcut către împărat şi orice s-ar întâmpla ei sunt datornici să îl respecte cu sfinţenie. În data de 25 iulie, batalionul  a fost inspectat în localitatea Cuzdrioara de către o comisie de revizieconstituită din: colonelul Iblonsky, ca locţiitor al generalului Galbrunn din Cluj şi comisarul Aloys Schopf. Această inspecţei avea ca scop depunerea unui nou jurământ pe constituţia maghiară. Despre refuzul ostaşilor români grăniceri afăm din raportul trimis de către comisia mai sus amintită către ministerul maghiar ,,După ce li se cetiră soldaţilor în limba lor şi în modul obişnuit articoli de războiu 1, 18 şi 38, când ajunserăm la luarea jurământului, păşiră înaintea frontului câte doi reprezentanti de fiecare grad de la sergent în jos şi declarară, că nu numai  în numele soldaţilor prezenţi ci în numele întregii populaţii grănicere roagă să nu fie forţaţi să depună alt jurământ schimbat decât cel ce există de un secol[35]’’. Încercările comisiei de inspecţie militară de la Cuzdrioara au rămas fără rezultat. Pentru aşi arăta dezaprobarea faţă de jurământul ce urma să îl facă către naţiunea maghiară la momentul în care garda maghiară din Dej, a vrut să alăture tricolorul lor lângă drapelul împărătesc negru-galben, aceştia au fost respinşi cu baionetele de soldaţii români şi au declarat că: ,,batalionul este hotărât să-şi verse sângele pentru drepturile casei domnitoare[36]’’.

Cu toate ordinele şi ameninţările primite de la ministerul maghiar, soldaţii români au refuzat să plece la luptă împotriva sârbilor şi croaţilor, astfel comandantul batalionului maiorul Pop se văzu nevoit să demisioneze. Ajunşi în localitatea Beba, comandantul batalionului raportează ministerului de război din Viena despre cele întâmplate şi îl roagă ca batalionul pe care îl comandă să fie trimis în Italia, el va aştepta ordinul de plecare în localitatea mai sus amintită. Simultan cu raportul trimis ministerului de război de la Viena, comandantul mai expediază rapoarte către: ministerul maghiar de la Buda; comandamentelor generale din Ardeal şi Banat; comandantului trupelor din Obecse şi comandei regimentului II din Năsăud.

În urma sosiri în data de 15 august, a unor ordine clare, comanda batalionului a fost pusă într-o situaţie neplăcută, la insistenţele colonelului Marcziáni şi ale comisarului Vucovici, soldaţii au primit cu destulă răceală ordinul de a se întoarce la Seghedin. Pe drum ostaşii au fost lăsaţi de capul lor, ofiţerii mergând în trăsuri înaintea batalionului.

Imediat după sosirea la Seghedin, batalionul a fost îmbarcat în trenul care îi aştepta să plece la Pesta; dar trenul nu va opri aici ci va merge mai departe ci conform unui ordin sosit ulterio îşi va continua drumul la Pojun. Drumul a fost destul de anevoios, dar şi din punct de vedere al hranei fiind lipsiţi de acest mijloc de trai.

Ajuns la Solnoc batalionul a fost pus sub pază şi investigat asupra insubordonării de la Seghedin; astfel i s-a tăiat orice comunicare cu exteriorul fiind privat atât de corespondenţa personală a ostaşilor dar cel mai important fapt  întâmplat a fost că nici comandantul regimentului  din care făcea parte batalionul nu a avut voie să vorbească cu oamenii. Trebuie menţionat faptul comisiei de investigare a insubordonării era formată numai din ofiţeri maghiari.

Datorită comportării josnice a ofiţerilor maghiari faţă de românii din batalionul I năsăudean, fraţii lor rămaşi acasă au declarat că ,,nu mai doresc să fie nici un ofiţer maghiar în unitate, nu mai doresc să cunoască constituţia maghiară şi sub nici un fel nu recunosc supremaţia şi suveranitatea maghiarilor[37]’’.

Comisia însărcinată cu cercetarea faptelor de insubordonare a întocmit un raport detailat în care prezenta refuzul românilor de a lupta împotriva sârbilor şi croaţilor ; ,,….după ce românii grăniceri care todeauna au fost credincioşi clasei domnitoare şi au ţinut la onoarea lor naţională, la tradiţiile şi trecutul lor au văzut că în ţară se ivesc mişcări revoluţionare şi că maghiarii înjură şi insultă tot ce e împărătesc , nu e de mirare că au refuzat să lupte împotriva sârbilor şi croaţilor’’. Despre întâmplările petrecute de acest batalion se cunoştea în ţară iar populaţia din localităţile grănicereşti stăteau pe un butoi de pulbere gata să explodeze. Despre situaţia localităţilor grănicereşti a aflat şi comisia de cercetare şi a încheiat raportul către ministrul maghiarastfel ,,…. dacă batalionul va fi pedepsit, atunci  foarte uşor se poate întâmpla ca poporul să se răscoale şi să răzbune sângele fiilor săi; în încheierea raportului comisia a propus ca batalionul să fie ,,graţiat’’.

Lucru foarte important petrecut în parlamentul maghiar a fost faptul că toţi deputaţii maghiari ,,doreau maghiarizarea armatei’’ dar aveau păreri diferite asupra procedeului de maghiarizare. La jumătatea lunii septembrie, mionistrul de război maghiar publică ,,noua lege de recrutare’’ având ca principale puncte:

  • Dieta autorizează ministerul să recruteze 200.000 ostaşi din întreaga ţară; care vor lupta pe teritoriul ţării şi la graniţele ei contra duşmanilor care doresc să vină din afara statului;
  • limba  de comandă din aceste regimente este limba maghiară; nu vor fi toleraţi ofiţeri care nu cunosc limba maghiară, iar întreaga armată va jura pe constituţia şi independenţa naţiunii maghiare.

Această lege precum şi a şcolarizării, lovea în principal în naţiunea română şi în al doilea rând în regimentele grănicereşti puse la dispoziţie de către împăratul Ferdinand, ministrului maghiar; regimente ce refuzau să jure pe constituţia maghiară şi să-şi verse sângele pentru independenţa naţiunii maghiare.

În septembrie, Dieta maghiară a luat în discuţie un proiect de lege privitor la munţii regimentelor; dar deputatul Oniţiu a replicat dietei; ,,Cum văd despre nefericiţii români comisiunea a uitat totul; ea vorbeşte doar despre secui măcar că în Transilvania se găsesc şi regimente româneşti de graniţe care încă cer cu tot dreptul ca munţii să fie ai lor’’. După lungi discuţii  sa ajuns la concluzia ca în lege să apară cuvântul ,,grăniceri’’ pentru a putea fi prinşi şi românii. Din partea ministerului austriac se pregătise un memoardum către împărat prin care se cerea să nu confirme legile dietei maghiare, şi să nu aprobe un minister maghiar pentru că ar fi dăunător atât Ungariei cât şi Austriei.

După respingerea de împărat a legilor propuse de dieta maghiară, regimentele de grăniceri români încetau detaşarea către ministerul maghiar, revenind ordinele ministrului de la Viena.

Kossuth lupta din răsputeri pentru înfrângerea croaţilor; dar nu trebuie uitat faptul că a emis un ordin prin care se spunea că: ,,ofiţerii care refuză să lupte pentru Ungaria să fie împuşcaţi’’.

La 22 septembrie, împăratul Ferdinand,  numeşte pe generalul de divizie Francisc Lamberg comisar plenipotenţiar, care primeşte însărcinarea de a se deplasa la Pesta pentru a face pace în războiul dintre sârbi, croaţi şi maghiari; dar din nefericire generalul este asasinat de proletarii maghiari fanatici ai lui Kosstuth. După ce au aflat ceilalţi generali despre asasinat; au declarat maghiarii rebeli şi barbari şi au refuzat să mai execute  ordinele ministerului maghiar.

La data de 3 octombrie, monarhul declară dizolvarea dietei maghiare, anulează toate legile şi ordinele emise de dietă, ia primele măsuri împotriva asasinatului generalului Lamberg; astfel se produse ruptura dintre coroană şi maghiari, ruptură ce a fost definitivă.

 Profitând de confuzia generală în care se afla imperiu, la data de 11 octombrie, Kossuth publică în ziarul Közlöny (Gazetă) următorul ordin: ,,După ce din mila Domnului şi prin înaintarea victorioasă a vitezelor noastre trupe cauza sfântă a patriei este deja atât de asigurată, încât întreaga armată a rebelului Iellacici, bătut crunt la Alba regală, s-a refugiat spre Viena; iar hoarda condusă de Roth şi constând în 10.000de soldaţi a fost capturată până la cel din urmă individ,inclusiv generali şi ofiţeri; deci întraga forţă a duşmanului în scurt timp va fi cu totul nimicită ori apucând cu laşitate la fugă va fi alungată din ţară; astfel conform hotărârii ţării, în numele Majestăţii sale regelui şi a patriei li se impune ca strictă îndatorire tuturor comandamentelor fortăreţelor aflate în Ungaria, Ardeal, Slovania şi Croaţia precum şi tuturor militarilor aflaţi în aceste fortăreţe ca:

  1. 1.            După publicarea acestui ordin în organul oficial Közlöny imediat să se abordeze steagul tricolor maghiar;
  2. 2.            Să trimită în scris comisiei de apărare a ţării despre executarea ordinului, apoi declaraţia de fidelitate către Ungaria şi ţările anexate precum şi asigurarea că nesimţit vor da ascultare ordonanţelor acestei comisii. Dimpotrivă vel ce va nesocoti acestă îndatorire, va fi considerat ca trădător de patrie şi declarat ca stând afară de lege aşa că poate fi prins şi împuşcat de oricine.

Acest ordin  are menirea în primul rând de a manipula trupele maghiare în şens pozitiv; iar prin ameninţările asupra ostaşilor celorlalte naţionalităţi creează  o stare conflictuală destul de tensionată gata să izbucnească un conflict în orice moment. A doua mare manipulare a lui Kossuth este încearcarea de ascundere a adevărului în legătură cu mersul revoluţiei în Transilvania în special în Munţii Apuseni; iar ca totul să fie complet mai trebuia adăgată cireaşa pe tort în turnul bisericii din curtea fortăreţei se abordeză tricolorul maghiar. Conform acestui ordin mai târziu se vor înfiinţa ,,tribunalele de sânge’’ care vor activa pe Valea Mureşului vânând populaţia română ca pe iepuri fără a ţine cont de vârstă.

Ofiţerii batalionului I năsăudean au refuzat să depună jurământ de credinţă pe constituţia maghiară, iar soldaţii s-au văzut trădaţi în aspiraţiile lor de a nu lupta împotriva fraţilor lor şi sub comandă maghiară;[38]indiferent de acţiunile întreprinse împotriva românilor de a-i face să depună jurămaânt rezultatul a fost nul. Despre acest eveniment aflăm şi dintr-o scrisoare trimisă de sublocotenentul Iacob Rinziş, secretarul fondului năsăudene Nestor Şimon, aflăm următoarele destăinuiri: ,,După ce s-a ţinut consiliul de război au hotărât a se arbora flamurile ungureşti.Aşa toţi ofiţerii au făcut act de renunţare’’.

 În luptele purtate regimetele grănicereşti s-au afirmat prin vitejie şi eroim, astfel că Regimentul al doilea grăniceresc român a fost decorat cu vitejia romană reânviată.[39]

Neputând lua o hotărârea de a lupta sub steagul maghiar comandantul batalionului unu grăniceresc român a plecat la Viena pentru a cere instrucţiuni ministrului de război. Dar un eveniment nefericit petrecut cu puţin timp înainte a făcut rezultatul călătoriei nul. O dată cu plecarea comandantului batalionului a plecat şi căpitanul Petrizzevici la Pojun de a cere aprobarea ca bataliuonul să fie cantonat în altă parte deoarece soseau ştiri care îi alarmaseră pe români. Din motive necunoscute ordinul de mutare anu a mai ajuns să fie executat.

Hotărârea holdaţilor  a fost de nestrămutat; cei mai îndrăzneţi au dezertat cu toate ameninţările de instituire a curţii marţiale; dar şi ofiţerii au refuzat să depună jurământ de credinţă faţă de constituţia maghiară. La refuzul unanim  comenduirea maghiară se vede nevoită să trimită batalionul la reşedinţa lui din Ardeal.


[1] David Prodan, Răscoala lui Horea, Vol. I, p. 50 – 55.

[2] Viaţa bisericească a comunei Racoviţa.

[3] Împăratul reprezenta statul.

[4] La început generalul permite îndeplinirea dorinţelor românilor; dar după ce linişteşte poporul va adopta o altă atitudine faţă de români. El va începe o mult mai cruntă şi mai sistemetică decât cele anterioare. Dacă până la Bucow, românii nu fuseseră siliţisă accepte unirea cu Roma, acum rezultatul era invers, iar toate inscrisurile s-au făcut sub dictarea acestuia de către ,,Comisia de dezmembrare’’ care lucra la Sibiu, sub preşedenţia lui.

[5] Ioan Lupaş, Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944,  p. 90 – 95.

[6] Virgil Şotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, Cluj, 1975, p. 60 – 70.

[7] Denumită şi taxa marhelor (vitelor).

[8] George Bariţ, Material pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: ,,Transilvania’’ XVI, nr. 5 – 9 din 1885, p. 30 -40.

[9] Ioan Lupaş, Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944,  p. 90 – 100.

[10] Augustin Bunea, Istoria regimentelor grănicereşti, Blaj, 1941, p. 35- 40.

[11] Pichete.

[12] Creiţar, bănuţ, gologan.

[13] Aceşti bani erau reţinuţi după înfiinţarea Fondului de montură în anul 1771, conform lui G. Duzinchevici, în ,,Date noi relative la istoricul Regimentului I de grăniceri români din Transilvania’’, în ,,Revista arhivelor’’, LIV, nr. 4 din 1977, p. 20 – 24.

[14] George Bariţ, Material pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: ,,Transilvania’’ XVI, nr. 5 – 6 din 1885, p. 20 -25.

[15] J.H. Benigni, Statistische Skizze der Siebenbürgischen Militärgrenze, Hermannstadt, 1834, p. IX –X. Acest statut, este o adevărată constituţie pentru teritoriul graniţei militare, tipărit în limba română, a format baza instituţiilor militare, social-economice, cultural-religioase, juridice şi financiare din această regiune, prevederile fiind obligatorii pentru întreaga populaţie grănicerească.

[16] R. Kurtschera, Istoria pragmatică a graniţei militare, mss nr. 180/I în Arhiva bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române Sibiu.

[17] George Bariţ, Material pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: ,,Transilvania’’ nr. 23-24/1884, p. 180 -183, şi ,,Transilvania’’ nr. 5-6/1885, p.30-35.

[18] Arhiva familiei Florianu, ,,Muster-Liste’’ 1777, coala 30 şi 31. G. Bariţ, citând aceeaşi sursă indică în alt loc doar 23 localităţi militarizate în totalitate, omiţându-se localităţile Spini şi Căoi şi trecând în locul lor Baru Mare; vezi ,,Observatoriulu’’ VIII, nr. 20/1885, p. 75 -80.

[19] ,,Gazetă Transilvaniei’’ XIV, nr. 18 din 1851, p. 83.

[20] Arhiva familiei Florianu, Fond Regimentul I de graniţă, Protocol de predare-primire a localităţii Racoviţa către administraţia civilă la data de 30 martie 1851.

[21] Arhiva Şcolilor Grănicereşti (ASG),  Despre situaţia şcolilor grănicereşti la finele anului şcolar 1873-1874, p. 5 -10; E. Nicu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 20-25; V. Popeangă, Presa Pedagogică din Transilvania 1860 – 1918,  Bucureşti, 1966, p. 10-15.

[22] Arhiva Şcolilor Grănicereşti, Protocolul şedinţei respective şi E. Nicu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 20-25; Pentru activitatea lui Moise Panga în rândurile Comitetului de administrare a Fondului Şcolaristic (CAFS), vezi Arhiva Şcolilor Grănicereşti, documentul nr. 6/1863, iar pentru a lui Ioan Măcelariu vezi Arhiva Şcolilor Grănicereşti, documentul nr. 7/1865 şi Protocolul şedinţei CAFS din 25 martie 1865 şi altele.

[23] ASG, raport la adunarea generală din 1921; E. Nicu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 20-23.

[24] Statute pentru reprezentarea, inspecţiunea, administrarea ,,Fondului şcolaristic al foştilor grăniceri din regimentul I român’’, Sibiu, 1888, passim.

[25] Pentru viaţa şi activitatea lui David Urs vezi: F. Rieger, Oberst David Urs Baron Urs de Marghita, Hermannstadt, 1989; V. Lazăr, Baronul David urs de Mârgineni, Sibiu, 1923.

[26] ASG, Raportul CAFS la adunarea generală din 30 ianuarie 1905; E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p.23 – 24; C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Făgăraşul, 1927, p. 314.

[27] ASG, Raportul CAFS la adunarea generală din 30 ianuarie 1905.

[28] E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 24; ; C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Făgăraşul, 1927, p. 312 -314.

[29] C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi depe Târnave, Sibiu, 1928, p. 49-50. Foaia pedagogică, vol. I, nr. 18/1897, p. 300-304.

[30] Gazeta de Transilvania, Foaia pentru minte inimă şi literatură şi alte ziare contemporane germane şi maghiare.

[31]  Din raportul d.d. 20 septemvrie 1848 al auditoriului Leitzendörfer către ministerul de războiu, p. 15.

[32] Din raportul d.d. 20 septemvrie 1848 al auditoriului Leitzendörfer către ministerul de războiu, p. 17.

[33] Din raportul d.d. 20 septemvrie 1848 al auditoriului Leitzendörfer către ministerul de războiu, p. 25 -28.

[34] Autobiografia vicarului Grigore Moisil, p. 12.

[35] Raportul comisiei de inspecţie către ministerul maghiar din data de 26 iulie 1848.

[36] Raportul comisiei de inspecţie către ministerul maghiar din data de 26 iulie 1848.

[37] Virgil Şotropa, Păţeniile batalionuluim I năsăudean în 1848 – 49, Redacţia, administraţia şi direcţia revistei, ,,Arhiva Someşană’’, Năsăud, liceul. Gh. Coşbuc, Năsăud, 1931, p. 390 -391.

[38] G. Bariţ, Istoria regimentului al II-lea românescu, Braşov, 1874, p. 275.

[39] V. Bighigean, Poëmation de secunda legione Valachica, în Arhiva someșeană, 1926, nr.4, p.51-60.

Care este adevărul despre drogurile slabe?

26 nov.

În cele ce voi prezenta mai jos voi încerca să prezint care sunt aceste substanţe? Ce efecte au asupra individului consumator, dar şi asupra celorlalţi făcând necesară îngrădirea, controlul şi consumul? Voi încerca o trecere în revistă a tipurilor de droguri plasate sub control internaţional; lăsând specialiştii să dea mai multe detalii ştiinţifice.

Opinaceele naturale şi sintetice. Cel mai  cunoscut drog este opiul, găsit sub forma unui suc coagulat al capsulei care nu a ajuns la maturitate a macului pentru opiu. Macul se cultivă aproape peste tot, în special pentru seminţele lui oleaginoase, care constituie un  aliment valoros. Este foarte utilizat de multă vreme în medicină, opiul a fost folosit şi pentru a creea plăcere, fie mâncat, fie băut; iar în ultimele câteva sute de ani a început să fie şi fumat. Abuzul de opiu şi derivaţi ai lui a stat la originea primelor eforturi internaţionale de control asupra srupefiantelor. Compusul cel mai activ al opiului este morfina, obţinută atât din opiu, cât şi din paiele de mac (această substanţă se foloseşte şi azi în medicină pentru calmarea temporară a durerilor după operaţii chirurgicare, a celor produse de fracturi şi arsuri sau în cazul bolilor incurabile aflate în ultima fază). Heroina este obţinută din morfină, fiind cea care produce cel mai uşor toxicomania. În cursul unui lung proces chimic, heroina iniţială este diluată succesiv, până când pudra de culoare albă, roz sau brună ajunge să mai conţină  doar 3 până la 5 % heroină.

Toate opinaceele naturale sau sintetice, au un efect sedativ şi analgezic; prima reacţie este dezagreabilă, dar e urmată de o impresie de calm care, în funcţie de doză se poate transforma în comă şi duce la moartea prin asfisiere. După ce putem cunoaşte intoxicarea cu astfel de substanţe?  Intoxicarea poate fi recunoscută după: pupile contractate, calm, neatenţie,  somnolenţă, încetinire a respiraţiei şi a pulsului. Prezintă pericol deoarece creează o dependenţă rapidă asupra fizicului şi psihicului.

Cannabis. Produsele plantei Cannabis pot fi fumate sau diluate în diferite băuturi. Cuvântul ,,cannabis’’, ,,marijuana’’, ,,haşiş’’etc. definesc diferitele forme de cannabis preparat. În doze infime, cannabisul poate produce o acutizare a senzaţilor de plăcere dar şi a percepţiei. Dozele majorate duc la incoerenţă în comportament, pierderea memoriei, alterarea noţiunilor de timp şi spaţiu, stări de râs fără motiv. Toxicomanul se simte euforic şi distins, dar are privirea fixă, aţintită în gol. Datorită viziunilor colorate şi a euforiei, toxicomanul îşi pierde  simţul măsurii şi are un comportament periculos atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui. Dependenţa psihică, provoacă o atitudine antisocală şi poate incita la consumul altor droguri.

Cocaina. Coca este un arbust ce creşte în America de Sud, frunzele lui fiind mestecate de secole de locuitorii platourilor înalte pentru anestezie locală. Cocaina este principalul alcaloid extras din frunzele acestui arbust. Este de culoare albă, fără miros, sub formă de cristale asemănătoare fulgilor de zăpadă. Se administraeză pe cale orală sau intravenos. Administrată pe cale orală înşeală foamea, alungă oboseala şi este uşor euforizantă. Injectându-se are un efect hotărâtor asupra psihicului, provpcând halucinaţiişi manifestări paranoice. Sub acţiunea repetată a dozelor de cocaină individul devine anormal de agitat, are ticuri şi mişcări convulsive. Pupilele i se dilată. Sub aspectul euforiei şi impresiei de forţă musculară îi urmează o perioadă de depresie. Dacă individul îşi administrează doze mari, apare starea de neâncredere, comportament agresiv antisocial. Administrată într-o doză pream mare poate produce moartea individului. Dependenţa psihică este foarte mare.

Halucinogenele. Termenul se aplică mai multor substanţe diferite, ce aparţin unor grupuri chimice şi farmaceutice difeverse. Cea mai cunoscută este LSD. Mescalina este un alcaloid obţinut dintr-un mic cactus, care creşte în Mexic şi în SUA. DMT şi DET sunt substanţe puternice halucinogene obşinute din ciperci halucinogene. Toate aceste sunstanţe prezentate mai sus produc halucinaţii, stări euforice sau stări de depresie, putând sta originea unor grave tulburări psihice, cum ar fi impulsurile ucigaşe sau sinucigaşe. Consumatorul de astfel de substanţe are o conduită iraţională. Consumate în doze mici produc halucinaţii care durează câteva zile sau provoacă tulburări psihotropice prelungite pe mai multe luni.

Substanţele stimulate. Cele mai importante sunt amfetaminele, termen care înglobează aminele sintetice, analoage sub multe aspecte adrenalinei secretate de corpul uman. Prescrise de medici, pentru a reduce apetitul sau pentru cazuri de depresie, amfetaminele au fost larg folosite de forţele armate, în special de piloţii de vânătoare  din timpul celui de-al doilea război mondial, de şoferii de comion nevoiţi să parcurgă distanţe mari, de studenţii care se pregăteau pentru examene dificile sau de atleţii care doreau să-şi depăşească performanţele ( se cunosc diferitele cazuri de doping – vezi cazul fotbalistului român Mutu- şi nu numai). Administrat în doze normale provoacă o vioiciune şi sporesc tonusul. Administrate prin injectare au acelaşi efect asupra individului ca şi cocaina. Consumatorul poate fi recunoscut după o creştere nobişnuită a energiei, nervozităţii şi ilarităţii; iar după injectare apar manifestări paranoice. Consumul de amfetamine pentru sporirea tonusului poate deveni periculos. Consumul excesiv produce scădere în greutate, agitaţie, nervozitate şi o agresiune periculoasă.

Substanţele sedative şi hipnotice sunt cele mai utilizate si aparţin clasei barbituricelor. Acestea sunt utilizate în medicină de peste 50 de ani. Administrate în doze mari celor folosite în scopuri terapeutice, apar semene de dependenţă fizică şi psihică, făcând individul irascibil. Absorbirea  unei catităţi mari de barbiturice provoacă individului o stare asemănătoare cu beţia. Ingerate cu alcool produc efecte imprevizibile şi periculoase. Pericole la care se poate expune individul sunt: stare de calm exagerată, comă şi moarte prin asfisiere.

 

Sfaturi. Feriţi-vă de astfel de substanţe dacă doriţi ca generaţiile viitoare să fie sănătoase, iar dumneavoastră să aveţi o viaţă lungă şi o bătrâneţe frumoasă.

Concluzie.  Consumate în mod frecvent duc la moartea individului.

Nu uitaţi – societatea are nevoie de indivizi apţi de muncă pentru a progresa şi prospera.

Drogurile – mit sau realitate?

21 nov.

 

Fenomenul ,,hippie’’ a fost, probabile, cea mai şocantă manifestare a nemulţumirilor unei generaţii înconjurată de o abundenţă materială şi financiară dar şi de confuzii.

Conform dicţionarului Webster un hippiot aste caracterizat ca fiind ,,un tânăr din anul 1960, care respinge normele sociale stabilite, care reacţionează spontan şi care promovează exprimarea liberă, iubirea şi extinderea conştiinţei, deseori având păr lung şi haine neconvenţionale, folosind uneori substanţe halucinogene precum marihuana şi haşişul„.

Ideologia hippie este caracterizată de: flower-power, atotputernicia dragostei, eliberarea de tipare, hedonismul; trăiau dupa legile făcute de ei, nu după cele impuse de guvernul american: guvernul (din ’69) era foarte ingrozit de ideea de pace, ştiind că au de dus un război, iar ceea ce se întampla în ţară nu le era absolut deloc pe place.

Ca filosofie de viaţă, adepţii acestei culturi promovau ,,întoarcerea la natură” -,,Mother Nature„, credeau foarte mult în Gaia, ,,zeiţa pământului” şi aplicau practici influenţate de shamanism, hinduism etc. (de exemplu apelul la droguri – cele naturale – pentru atingerea echilibrului perfect, pentru comunicare spirituală deplină între om şi natură). Numai că, ulterior, plecând de la drogurile aşa-zis uşoare s-a ajuns în cele din urmă la consumul de droguri puternice, care a dus la dezechilibru psihic şi căderea în promiscuitate a hippioţilor.

Woodstock Music and Art Festival a fost un festival american de rock de mare avengură, ce a avut loc între 15 şi 18 august 1969, pe cei 2,4 km² (600 de acri) ai fermei lui Max Yasgur, în zona rurala Bethel, New York. Pentru majoritatea, acesta a reprezentat exemplul cel mai elocvent al contra-culturii anilor ’60 şi al curentului hippie. Mulţi dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ai timpului au fost prezenţi pe scena acestui festival, în acel weekend polios – totul fiind surprins in filmul ,,Woodstock”, apărut în 1970.

Stilul vestimentar propus de hippioţi este în accord total cu felul de viaţă practicat de aceştia. Multe elemente ale vestimentaţiei hippie sunt preluate din cultura africană, neagră. De fapt, însăţi denumirea de hippie provine de la termenul hip, termen ce va da mai târziu denumirea subculturii hip hop. Hippiotii îşi atrag denumirea de la cea a  oamenilor albi din Statele Unite care intrau în legătură cu subcultura negrilor. Nu e de mirare, deci că vestimentaţia hippie are multe influenţe ale culturii africane. De multe ori, hippiotii preferau să nu se îmbrace deloc, pentru că practicau nudismul, în dorinţa de a fi mai aproape de natură. Ei preferau să mergă desculţi sau să folosească sandale. Nici femeile şi nici bărbaţii nu-şi tundeau părul, iar pletele lungi erau cel mai des întâlnite în cadrul imaginii membrilor acestei comunităţi.

Hainele purtate erau colorate intens şi aveau deseori imprimeuri cu motive florale sau geometrice. Cămăşile înnodate în talie, pantalonii sau fustele lungi, largi, rochiile lejere, erau veşmintele cele mai des întâlnite la hippioţi. Ideea unui look era aceea de a da deplină libertate de mişcare corpului, de a fi lejer, plăcut şi răcoros, din ţesături naturale. Hippiotii îţi întregeau de multe ori imaginea prin folosirea accesoriilor. Foarte des în cadrul subculturii hippie, bărbaţii poartă bijuterii. De asemenea, de multe ori se poartă pe post de bijuterii împletituri de flori purtate pe cap, la gât sau în păr. Accesoriile folosite sunt de multe ori din ceramică, din os sau piatră, deseori fiind folosite cristale de mină sau pitre semipreţioase. Metalele preţioase, aurul, argintul, nu sunt apreciate de hippioţi.

 

Atitudinea şi relaţia cu societatea: Mişcarea hippie a fost poate cea mai interesantă din cele promovate şi prin muzică, având un mesaj clar anti-materialist, anti-american-way-of-life. Adepţii mişcării hippie s-au revoltat împotriva valorilor clasei sociale de mijloc, pe care au vazut-o dominată de materialism, împotriva războiului din Vietnam, considerat inuman, şi au pledat pentru acceptarea culturilor religioase ne-tradiţionale.

Manifestări vizuale: Tot în cadrul imaginii promovate de cultura Hippie întră body paintingul. Membrii acestei culturi îşi acopereau corpul cu picturi colorate, de cele mai multe ori cu motive florale sau cu motivul soarelui. Spre diferenţă de tatuajele practicate în cadrul culturii rock sau hip hop, desenele hippioţilor nu erau permanente. Bijuteriile lor erau de asemenea de multe ori pictate. Cele mai des întâlnite motive în vestimentaţia hippie sunt motivele florale, iar culorile purtate erau vii, stridente, îndrăzneţe, în contrast cu cenuşiul sau cu palidele nuanţe ale veşmintelor membrilor respectabili ai societăţii.

Istoric: Primele manifestări ale culturii Hippie au loc în Statele Unite. Rădăcinile acestei culturi se găsesc însă pe pământ european, şi mai precis, în Germania. Se pare că teritoriile germane au fost destul de târziu şi cu dificultate creştinate şi asta datorită ataşamentului locuitorilor lor pentru credinţele păgâne ale strămoşilor lor. În cele din urmă, cum ritualurile păgâne nu dispăreau din practicile proaspeţilor creştinaţi, ele au fost adoptate de biserică şi li s-a schimbat destinaţia, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea ritualurilor păgâne, care, în timp, au devenit adoptate de creştinism.

Contextul cultural şi social în care se formează această cultură este propice dezvoltării ei. Climatul este specific experimentelor şi nonconformismul se manifestă în tot mai multe domenii. Este perioada în care iau fiinţă şi se dezvoltă suprarealismul, dansul modern, dadaismul, păgânismul, feminismul, psihanaliza şi medicina naturistă. In acelaşi timp, accentuarea industrializării, şomajul, lucrul cu maşinile, tehnologia, introduc în viaţa individului o undă de irealitate din ce în ce mai accentuată.

Cultura hippie a prins rapid în toata lumea, inclusiv în România (trupele romanesti din perioada hippie: Mondial, Phoenix, Sfinx şi cântăreţi ca Florian Pitiş).

Poluarea, ca factor negativ al industrializării, şi nu numai, rup legăturile pe care omul le are cu natura. În acest context, mişcarea Hippie apare ca o reacţie firescă de protest împotriva a tot ce reprezintă industrializarea. Păgânismul hipioţilor nu are nici o legătură cu maleficul, ci înseamnă adorarea naturii sub toate formele ei, idolizarea soarelui, ca dătător de viaţă, iubirea plantelor, a oamenilor, a animalelor. Hippioţii preferau să locuiască în zonele însorite ale Stateor Unite, cu precădere în California sau Florida şi se întâmplă deseori ca aceste comunităţi de hippie să locuiască în afara locuinţelor construite în oraşe. Ei preferau parcurile, plajele sau chiar îşi construiau locuinţe în copaci.

Poate cea ma puternică mişcare hippie dn istorie s-a petrecut în vara anului 1967, când melodia care a devenit hit în America, ,,San Francisco’’, lansa următoarea invitaţie: ,,If you’re goin to San Francisco, make sure you wear some flowers in your hair„. Se estimează că peste 100.000 de oameni au trecut prin San Francisco în vara anului 1967.

Viaţa hippioţilor era cu totul diferită de cea a membrilor respectabili ai societăţii. Regulie lor de viaţă, de comportament, ţinuta vestimentară, erau inedite şi şocante. Dacă punkerii vor urmări să şocheze şi să sperie prin apariţie, hippioţii erau cât se poate de paşnici. Pacifismul este una din cele mai importante trăsături ale mişcării Hippie, mişcare care s-a făcut cunoscută de altfel şi prin lupta nonviolentă împotriva războiului din Vietnam.

Locuri de întâlnire: Acum ceva ani nu trebuia decât să mergi în Vama Veche pentru a-i întâlni pe hippioţi. În prezent nu mai există adevăraţi hippioţi, aşa cum nu mai există nici comunităţi hippie.

Unii consideră că nu ar mai exista hippie pentru că nu mai există conjunctura, dar tot mai des se pot observa pe stradă tineri care se diferenţiază prin îmbrăcămintea hippie. Deşi este considerat un curent mort, mai sunt oameni (atât tineri, cât şi oameni mai în vârstă) care aplică o parte din principiile hippie, cum ar fi: ,,iubirea si pacea„(deci non-violenţa), vegetarianismul, nudismul, stilul vestimentar, iubirea naturii, toleranţa faţă de oameni, stilul vestimentar şi nu în ultimul rând, muzica bună apărută în anii ’60-’70.

Ritualuri specifice: Alte convingeri hippie sunt: spiritualitatea pământului, ca de exemplu credinţa în Gaia (Pământul ca un organism), mişcarea Verde (activism politic), chiar şi samanismul şi vegetarianismul. Aceste opinii filosofice şi politice reflectă un respect pentru natură şi planetş ca întreg, ceea ce lipseşte în societatea noastră capitalistă şi materialistă.

Începând cu anii ’90, drogurile au început să-şi facă apariţia din ce în ce mai des şi pe piaţa subterană românească. Reţelele de traficanţi au început să se dezvotle rar se întâmplă ca membrii acestora să ajungă în spatele gratiilor. Chiar dacă unele reţele sunt destrămate sau anihilate altele le iau locul aproape instantaneu cu metode mai sofisticate de transport şi distribuire al acestor substanţe interzise şi care din nefericire duc la distrugerea generaţiilor tinere. Pe lângă acest factor mai contribuie şi starea şi mediul social din care provine consumatorul. Din statisticile agnţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale de supraveghere a drogurilor reiese un lucru destul de îngrijorător anume că vârsta de la care un consumator droguri a scăzut sub 16 ani. Societatea românească azi reacţionează foarte lent la astfel de cazuri rezumându-se doar la a lua doar unele mici măsuri cum ar fi:

–          postarea de patrule mixte (jandarmi şi poliţişti) în faţa magazinelor de vise pentru a împiedica consumatorii de la procurarea de astfel de produse;

–          internarea în centre de dezintoxicare a unei mici părţi din consumatori;

–          nu are o legislaţie fermă care să interzică cu desăvârşire consumul de astfel de substanţe.

Se impune:

–          o legislaţie fermă cu măsuri severe pentru firmele şi persoanele care procură şi comercializează astfel de substanţe – după părerea mea să se meargă până la închiderea firmei închisoare pe o perioadă îndelungată de timp şi făra dreptul de a mai putea să-şi deschidă o altă firmă;

–          monitorizarea îndeaproape a persoanelor care se cunosc a fi traficanţi şi consumatori de astfel de substanţe;

–          împiedicarea pe cât posibil a apariţiei de noi consumatori şi traficanţi de substanţe care să dăuneze sănătăţii mintale şi corporale.

Multe din drogurile care sperie lumea sunt cunoscute de mult timp, ele au fost consumate într-un anume perimetru geografic sau cultural de comunităţi mici. Faptul că socetăţile au evoluat iar schimbul de produse a început să se răspândească pe diferite arii culturale şi geografice, drogurile şi folosirea lor s-au răspândit şi ele depăşind foarte uşor frontierele.

Pentru unii setea de un profit rapid şi o îmbogăţire peste noapte au creeat o multitudine de regretabile erori făcând să fie alimentat traficul cu stupefiante – acest flagel s-a răspândit ca un incendiu într-o pădure de conifere uscată.

Datorită acestui fenomen de ,,înbogăţire rapidă’’  prin cunsumul de stupefiante,  unele state sau văzut nevoite să ia măsuri pentru stoparea fenomenului fluxului de droguri; astfel că datorită acestui flagel primul pas este făcut de China în anul 1906 – care a emis un decret  prin care se interzicea cultivarea macului pentru opiu; doi ani mai târziu interzice şi fumatul de opiu. În următorii ani legislaţia se extinde şi în alte state, în continuare am să prezint un scurt istoric al legislaţiei internaţionale celei mai importante după părerea mea, în acest domeniu.

  • În anul 1908, SUA interzice utililizarea opiului în Filipine, în afara scopurilor medicale.
  • În anul 1909, un număr de 13 state (considerate puteri) care aveau interese în Extremul Orient şi întâlnesc la Shanghai formând Comisia opiului, adoptă  nouă rezoluţii fără obligativitate.
  • În anul 1912, se semnează la Haga prima Convnţie internaţională asupra stupefiantelor; cooperarea internaţională pentru controlul stupefiantelor devine o chestiune de drept internaţional. Convenţia intră în vigoare la data de 11 februarie 1915.
  • În anul 1920, se înfiinţează Liga Naţiunilor, iar articolul 23 stabilea un Comitet consultativ pentru traficul de opiu şi alte droguri periculoase.
  • La data de 11 februarie 1925 se semnează la Geneva Convenţia internaţională asupra opiului, care intră în vigoare în acelaş an la 25 septembrie; prin acest document guvernele erau rugate să prezinte statistici anuale  despre producţia de opiu şi frunze de coca şi despre fabricarea, consumul, stocurile de stupefiante inportul şi exportul acestor produse.
  • La data de 13 iulie 1931, se semnează un nou act la Geneva denumit ,,Convenţia pentru limitarea fabricării şi reglementarea distribuirii drogurilor narcotice’’ care intră în vigoare la data de 9 iulie 1933; având ca scop diminuarea cantităţilor de droguri disponibile în fiecare ţară sau teritoriu.
  • La data de 26 iunie 1936, tot la Geneva se semnează un nou document denumit Convenţia pentu suprimare traficului ilicit de droguri periculoase; care intră în vigoarea începând cu data de 26 septembrie 1939, prin care se cere pedepsirea severă a traficanţilor de astfel de produse.
  • În anul 1946, ONU,  îşi asumă responsabilităţile Ligii Naţiunilor în privinţa combaterii drogurilor. În luna februarie, la prima sa sesiune, Consiliul Economic şi Social creează Comisia pentru Stupefiante, care la înfiinţare a avut doar 15 membrii. Iar pe parcursul timpului aceştia s-au înmulţit. La 11 decembrie acelaş an, se transferă Naţiunilor Unite funcţii care mai înainte au fost exercitate de Societatea Naţiunilor în domeniul stupefiantelor – documentul intră în vigoare la data de 10 octombrie 1947.
  • La data de 19 noiembrie 1948, la Paris, un Protocol care autorizează Organizaţia Modială a Sănătăţii să supună unui control internaţional orice drog nou (în special sintetic) care nu poate fi controlat în virtutea dispoziţiilor Convenţiei din 1931 şi care este susceptibil să provoace toxicomania – documentul intră în vigoare la data de 1 decembrie 1949.
  • În lunile mai – iunie 1953, la New York se adoptă Protocolulasupra opiului care vizează limitarea şi reglementarea culturii de mac, a producţiei comerţului şi utilizarea opiului; document ce intră în vigoare la data de 8 martie 1963. Prin acest document doar 7 ţări sunt autorizate să producă opiu pentru export – fosta URSS, fosta Iugoslavie, Turcia, Iran,Bulgaria, Grecia şi India.
  • La data de 30 martie 1961, la sediu ONU, se adoptă Convenţia unică asupra stupefiantelor, care înlocuieşte cele nouă tratate existente, simplifică organizarea controlului internaţional, extinde controlul internaţional asupra plantelor din care se extrag stupefiante naturale; document ce intră în vigoare la data de 13 decembrie 1964, fiind amendată  prin Protocolul din anul 1972, intrat în vigoare la data de 8 august 1975.
  • La data de 21 februarie 1971,  se adoptă Convenţia asupra substanţelor psihotrope care întăreşte şi lărgeşte  măsurile de control şi interdicţie a unor substanţe halucinogene ce reprezintă un serios risc de abuz. Documentul intră în vigoare la  la data de 16 august 1976.
  • La finele anilor ’70, Comisia pentru Drogurile Narcotice a început, la sugestia Adunării Generale a ONU, să studieze posibilitatea lansării unei strategii pe termen lung privind controlul abuzului de droguri.
  • În anul 1981, a fost prezentată Strategia internaţională pentru controlul abuzului de droguri, având un program de acţiune pe cinci ani (1982 – 1986) în toate aspectele legate de droguri: control, abuz, trafic, tratament, reabilitare, substituire de culturi.
  • La data de 14 decembrie 1984, Adunarea Generala a ONU adoptă Declaraţia asupra controlului traficului de droguri şi a abuzului de droguri, în care se declară ,,producţia ilegală cererea ilegală, abuzul şi traficul ilegal cu droguri împiedică progresul economic şi social, constituie o mare ameninţare pentru securitatea şi dezvoltarea multor ţări şi popoare şi trebuie să fie combătută prin mijloace morale, legale şi instituţionale, la nivel naţional, raţional şi internaţional’’. Această Declaraţie a fost preluată şi de regimul comunist şi pusă în aplicare. Eforturile serviciilor care se ocupau cu astfel de probleme a fost deosebit de mare în special pentru a pune la adăpost populaţia ţării. Substanţele amintite mai sus se foloseau doar în scopuri medicale. Meritele statului şi ale conducătorilor au fost meritorii deoarece nu au lăsat să fie introduse sub nici un fel astfel de substanţe pe teritoriul României. Au fost anii în care populaţi nu a cunoscut vicisitudinile şi urmările consumului de astfel de substanţe. În unele tratate de medicină internaţională se spunea că populaţia României la acea vreme era cea mai sănătoasă de pe glob. Nu vreau să aduc un elogiu acelei ere, dar măcar uneori trebuie recunoscute meritele societăţii şi a membrilor ei. Tot în acel tratat de medicină se spunea că alimentele româneşti sunt cele mai ecologice, ele fiind căutate şi comandate de statele puternic industrializate din acea perioadă. De la această dată şi până în prezent au fost adoptate mai multe documente prin care se luptă împotriva traficului de droguri şi a substanţelor halucinogene. Aşa cum am arătat mai sus începând din anul 1990, autorităţile române au scăpat de sub control acest fenomen.

Menţinerea acestu flagel  nu ar fi posibilă dacă nu ar exista corupţia până la cel mai înalt nivel. În luna ianuarie a anului 1985, într-un orăsel din sudul statului Florida, în urma unei operaţiuni a FBI-ului sunt trimise la închisoare personaje cunoscute din cele mai diverse domenii: un sportiv, un actor, un fost reporte al unei televiziuni din Miami, fostul preşedinte al statului Florida şi chiar un agent DEA. Operaţiunea a fost denumită ,,Corbul zburător’’ ea încheindu-se cu dezmembrarea unei reţele care realizase, în câţiva ani, profituri de peste 100 de milioane de dolari. Să nu credeţi că la noi lucrurile în anii pe care îi trăim lucrurile stau altfel. Consumul de droguri înbogăţeşte pe unii iar pe alţii îi bagă în mormânt. Acest flagel intrat şi s-a răspândit cu repeziciune pe tot teritoriul statului. Dacă autorităţile plătie din banii contribuabililor şi-ar face datoria România ar putea deveni ,,tărâmul făgăduinţei’’ în adevăratul sens al cuvântului. Posibilităţi sunt, dar nu trebuie lasate generaţiile de azi şi cele viitoare să cadă pradă acestui flagel a minţilor bolnave. Este cazul ca dumneavoastră cei care citiţi această mică lucrare să trageţi învăţămintele necesare; iar pe lângă toate acestea să luaţi atitudine pozitivă şi să nu toleraţi consumul de astfel de substanţe. În acest fel sunteţi siguri ca vom deveni o populaţie sănătoasă din toate punctele de vedere şi veţi putea contribui la progresul social, cultural şi economic. Să va dau un exemplu de îmbogăţire rapidă – la finele anilor ’90 un gram de cocaină  se negocia la 190 de dolari exact cât preţul unei acţiuni la General Motors.  Nu credci sunt sigur că puteţi să treceţi peste tentaţiile consumului de narcotice pentru că ştiu că ţineţi la sănatatea şi imaginea dumneavoastră; iar în plus trebuie să arătăm lumii că suntem ROMÂNI- şi ştim să luăm atitudine şi nu ne mai pot manipula cu vise.

Mai sus am spus că acest flagel a făcut posibilă corupţia în toate domeniile până la cel mai înalt nivel; iar pentru a vă demontra adevărul vă rog să va amintiţi de generalul Noriegacare la finele anilor ’80 se găsea în fruntea statului Panama. Noriega a început să ajute administraţia Regan în războiul împotriva sandiniştilor la începutul anilor ’80, lăsând israelienii să folosească Panama drept canal pentru fonduri şi arme. În acest fel Noriega, este introdus pe ştatele de plată ale administraţiei Regan în anul 1981, cu un salariu anual de 185 000 dolari; bani care erau plătiţi într-un cont privat la Banca pentru credit şi comerţ internaţional.  În timpul cât a fost la conducerea statului a fost cel care a controlat  traficul de droguri prin canal. Era cel care dorea cel mai mult să spele banii obţinuţi din traficul de droguri internaţional.  

Drogurile au adus multe necazuri oamenilor deoarece finanţează cel mai de temut duşman care nu ţine cont de nimic – TERORISMUL. Obţinând profituri imense din traficul internaţional cu droguri, pătrunde în structura socială şi politică a mai multor ţări, contribuind la insurecţii sângeroase. Deoarece narcoterorismul erodează fundamentele politice şi sociale ale democraţiei în toată lumea , combaterea acestui fenomen complică tot mai mult sarcina forţelor de ordine.

Situaţia devine foarte gravă când legătura dintre stupefiante şi terorism este mediată de organisme din ţările care afirmă că se află în primele rânduri ale combaterii flagelului drogurilor. Trebuie să amintesc aici de tenebroasa afacere ,,Iran – Contras’’care a fost descoperită în noiembrie 1986, în centrul căreia se găsea lt.col. Oliver North, adjunctul consilierului pentru securitatea naţională. Acesta a vândut prin intermediari, Iranului şi a deturnat profiturile către forţele contras într-o perioadă când Congresul interzisese ajutorarea lor.  Detaliile afacerii sunt mai complexe, implicând generali, oameni de afaceri, o complicată schemă de transformare a banilor şi echipamentului militar cu ajutorul unor foşti luptători în Indochina.

În continuare am să vă prezint câteva teme despre mitul şi realitatea drogurilor care sper că vă vor convinge să nu folosiţi astfel de substanţe:

  1. Se spune că drogurile nu constituie o mare problemă. Dar realitatea este că ele constituie o problemă îngrozitoare, a cărei seriozitate este tot mai vizibilă cu fiecare zi care a trecut. Există milioane de oameni care recurg la doguri în toată lumea, abuzând de diferitele substanţe ilegale. Aceşti oameni îşi distrug sănătatea, bunăstarea şi îşi pun în pericol şansele pentru un trai decent, sănătos şi o viaţă mai bună. Nu trebuie să uităm că sunt miliarde de victime indirecte ale abuzului de droguri – familii ale drogaţilor, grupuri sociale şi societăţi. Problemele produse de abuzul de droguri şi de traficul ilegal sunt printre cele mai grave problemecu care se confruntă lumea din zilele noastre, ameninţând şi generaţiile viitoare.
  2. Se spne că folosirea ,,recreaţională’’ nu ar fi dăunătoare. Dar realitatea este că toate drogurile ilegale sunt periculoase producând modificări fizice şi psihice la cel care recurge la ele. Folosirea prelungită a acestora conduce la dependenţă. Daunele asupra sănătăţii sunt reale, iar atunci când se administrează trebuie făcută doar în scop medical şi sub îngrijirea medicului. Cei care se hotărăsc să consume droguri trebuie să se întrebe în primul rând pe să folosească banii? Cei care obţin cel mai mare profit sunt traficanţii de droguri. Aceşti bani pot fi folosiţi pentru destabilizarea guvernelor prin politica de ,,cumpărare a voturilor’’, prin corupţie, prin intimidare şi violenţă.
  3. Se spune că mariojuana nu ar fi mai rea decât alcoolu sau tutunul.  Dar realitatea este că marijuana este foarte periculoasă. Spre deosebire de alcool, care dispare din corp după 24 de ore, fiind solubil în apă, marijuana e solubilă în grăsime, ceea ce înseană că elementele chimice psihoactive se fixează de părţile grase ale corpului (de obicei creierul şi organele genitale) putâdu-se detecta într-un interval de 30 de zile de la folosire. Cercetările au demonstrat că marijuană dăunează memoriei şi încetineşte învăţatul; afectează funcţiile normale reproductive; dăunează funcţiilor inimii; are efecte grave asupra percepţiei şi a unor îndemânări, precum şofatul sau alte sarcini complexe care împiedică judecata; dăunează enorm plămânilor şi funcţiilor respiratorii. O ţigară de marijuana conţine mai mulţi agenţi producători de cancer decât cea mai puternică ţigară de tutun.
  4. Se spune că toată lumea consumă droguri. Dar realitatea este că la acest argument recurg cei care se droghează, în speranţa că îşi vor face mai acceptabil viciul. Dar indiferent cât de alarmante ar fi statisticile privind folosirea drogurilor, majoritatea populaţiei recurge la droguri ilegale. Întodeauna este greu de rezistat la presiunea grupului iar în plus e nevoie de mul curaj şi de multă tărie ca să rămâi ferm în ceea ce şti că e drept, să rezişti drogurilor, atunci când prietenii încearcă să te convingă de faptul că toată lumea o face. Este la fel ca şi cu prima ţigară, după cere devine obişnuinţă, iar exemplele pot continua. De fapt, nu toată lumea consumă droguri, aşa cum nu toată lumea fumează său consumă alcool în exces, iar cei care o fac au din ce în ce mai puţine şanse să devină fericiţi şi să aibă o viaţă mai productivă decât cei care nu recurg la droguri.
  5. Se spune că doar indivizii slabi ajung dependenţi de droguri. Dar realitatea este că opusul este adevărat: dependenţii de droguri devin indivizi slabi. Nimeni nu consumă droguri pentru a ajunge dependente de ele. Oamenii iau droguri din diverse motive, printre care dorinţa de a evada din realitate, de a se adapta vieţii cotidiene sau de a fi acceptaţi de ceilalţi. În cele mai multe cazuri, drogurile oferă la început ce a ce caută drogatul. Calitatea aceasta este unul din factorii cei mai puternici care contribuie la dependenţă. Să luăm exemplul cocainei. Există tot mai multe persoane, din toate domeniile de activitate, care au luat cocaină. Toţi spun că la început au făcut-o  pentru a obţine un impuls ocazional şi au crezut că pot continua în acest fel. Dependentul de drog dvine, adesea, atât de obsedat să obţină cantităţi tot mai mari, încât îşi vinde toate bunurile, îşi va ruina viaţa de familie şi căsnicia, îşi poate pierde jobul înainte să admită că a devenit dependent – şi totul datorită părerii greşite că doar indivizii slabi ajung dependenţi de droguri.
  6. Se spune că abuzul de droguri e o crimă ,,fără victine’’, deoarece îl vatămă doar pe cel care le consumă. Dar realitatea este că în timp ce sănătatea şi şansele unei vieţi mai productive sunt puse în pericol prin consumul individual de droguri, individul nu este singurul care suferă. Familia suferă şi ea, lipsită de armonie şi idurerată să fie martorul autodistrugerii celui iubit. Mai trebuie adăugaţi factorii economici: pierdere de producţie,număr sporit de accidente, absenţa mai mare de la lucru şi costuri sporite pentru îngrijirea medicală. Cumpărătorul va avea în cele din urmă de suferit, încât va trebui să achiziţioneze bunuri inferioare la un preţ mai mare. Contribuabilul va avea de suferit,  deoarece banii săi sunt necesari pentru eforturile guvernului, forţelor de ordine şi centrelor de tratare şi reabilitare pentru conbaterea drogurilor. Deci, comunitatea, societatea şi naţiunea au, toate, de siferit. La aceasta trebuie adăugat sprijinul financiar pe care consumatorul de droguri îl oferă organizaţiilor criminale la care se dedă adesea consumatorul de droguri pentru a-şi susţine viciul.
  7. Se spune că dacă o persoană doreşte să ia droguri, guvernu nu ar trebui să se amestece. Dar realitatea este că drepturile legitime ale individului trebuie să corespundă cu siguranţa şi bunăstarea populaţiei în general. Nici un individ nu are dreptul de a se comporta  într-un mod distructiv pentru ceilalţi. Din acest motiv au fost stabilite legile: guvernele şi societăţile nu acceptă asasinatele, furturile, incendierile sau şofatul sub influenţa alcoolului. Consumul de droguri ilegale nu diferă de acestea şi, datorită consecinţelor negative pe termen lung, el poate fi şi mai distructiv. Un consumator  individual trebuie să accepte răspunderea pentru efectele dăunătoare şi destabilizatoare produse de comportamentul său.
  8. Se spune că toţi dependenţii de droguri ar trebui închişi. Dar realitatea este că închiderea unui dependent de droguri nu va rezolva problema. Consumatorii de droguri au comis o crimă, dar dezintoxicarea, tratamentul şi reabilitarea individului sunt esenţiale pentru ca el să tzrăiască fără droguri. Acesta include răspunsul la nevoile medicale imediate şi acute, continuarea tratamentului medical, sprijinul pentru a-i înlesni celui în cauză să trăiască întrun mediu diferit. Pe de altă parte, spaţiul închisorilor este limitat în multe ţări, fiind utilizat pentru detenţia altor delicvenţi. A trimite un dependent de droguri la închisoare nu contribuie la vindecartea bolii şi, odată eliberat, acesta se va întoarce la stilul de viaţă avut anterior. Mediul din penitenciare schimbă comportamente şi gândiri umane, uneori din rău în mai rău.
  9. Se spune că din cultivarea plantelor pentru droguri fermierul sărac obţine bani. Dar realitatea este că fermierul încalcă legea şi, de regulă, ştie asta. Venitul obţinut de fermier prin producţia ilegală de narcotice este, din nefericire, mai mare decât cel primit pentru culturile tradiţionale, producţia ilegală sporind adesea pe seama culturilor alimentare. Acest gen de activitate ilegală creează o economie bazată în mod artificial pe bani, făcându-l pe fermier complet dependent de banii proveniţi de la traficanţii de droguri, aşezându-l la bunul plac al acestora în opoziţie cu guvernul.
  10. Se spune despre comerţul ambulant  de droguri că este un mijloc prin care cei săraci pot câştiga bani. Dar realitatea este că cei mai mulţi dintre traficanţii ambulanţi sunt sau devin dependenţi de droguri. Banii pe care îi câştigănu-i pot ajuta nici pe ei, nici familiile lor; de abia le susţin viciul. Pe măsură ce dependenţa de droguri sporeşte, noi ,,clienţi’’ trebuie găsiţi pentru a cumpăra şi mai multe droguri. Se caută deci noi consumatori. Fiecare individ care vinde droguri pe stradă este ultima verigă dintr-un lanţ de activitate criminală, care distruge vieţi, terorizează cetăţeni şi cartiere întregi.
  11. Consumul de droguri, se spune, e un mod de viaţă în unele, ţări; de ce să fie schimbat? Dar realitatea este că un asemenea mod de viaţă nu există în nici o ţară. Statisticile arată că în zonele în care consumul de droguri  este un lucru obişnuit, dezvoltarea economică poate fi serios întârziată. Faptul este valabil atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în ţările industrializate.
  12. Se spune că cetăţeanul de rând nu este deloc atins de ceea ce fac traficanţii de droguri. Dar realitatea este că până cei care nu consumă droguri ilegale au de suferit  de pe urma traficanţilor. Traficul de droguri este foarte bine organizat şi foarte sofisticat. Reţelele drogurilor ilegale sunt adesea utilizate şi pentru transportul de arme ilegale. Organizaţiile implicate obţin mari sume de bani pe care le folosesc pntru a corupe, intimida şi destabiliza guverne. Fluxul dezordonat al banilor obţinuţi din droguri are un efect destabilizator asupra circulaţiei monetare şi pieţelor de schimb. În plus, unele grupuri teroriste îşi finaţează activităţile cu fonduri obţinute  din droguri. Schimbările interne produse de traficanţi sunt evidente în fărădelegile de tot felul ale străzii – furturi, incendieri, asasinate, extorcare de bani – şi în vieţile ruinate ale unor indivizi, familii,  comunităţi şi societăţi. Cu toţii suntem afectaţi într-un fel sau altul de traficul de droguri.
  13. De ce, se spune, să nu fie lăsată fiecare ţară să-şi rezolve problema  traficului de droguri? Dar realitatea este că  cultivarea ilegală a plantelor pentru narcotice se face în zone greu accesibile ale ţărilor producătoare, zone aflate adesea dincolo de controlul eficient al guvernelor centrale. Producţia de droguri în laboratoare clandestine este, de asemenea, ascunsă cu grijă, iar drogurile pot fi detectate adesea abia atunci când sunt distribuite  prin reţelele ilegale de trafic. Mai mult, dacă legile  împotriva producţiei şi traficului se înăspresc într-o anumită ţară, traficanţii se mută într-un loc mai sigur din regiune. Fără eforturi de cooperare între naţiuni, ar fi extrem de dificil să fie reduse activităţile grupurilor criminale de trafic.
  14. Se spune că problema este atât de vastă,  încât nu poate fi soluţionată. Dar realitatea este că atitudinile fataliste şi îngăduitoare din trecut au permis problemei drogurilor să atigă proporţiile epidemice cu care ne confruntă azi. Amploarea problemei actuale a narcoticelor depăşeşte preocupărilor forţelor de ordine şi ale lumii medicale, constituind o ameninţare pentru ordinea economică şi socială a lumii. Această problemă depăşeşte frontierele naţionale. Speranţe există; naţiunile lumii au recunoscut că abuzul de droguri a sporit la cote alarmante. S-au făcut progrese în zonele  unde au fost avute în vedere toate aspectele problemei – abuz, aprovizionare,producţie, trafic şi tratament.

Problema drogurilor nu poate fi soluţionată într-o zi sau într-un an, dar, prin participarea activă a popoarelor, organizaţiilor şi naţiunilor, ea poate fi în cele in urmă rezolvată.

Stimaţi prieteni înainte de a ceda apropiaţilor dumneavoastră pentru a gusta din acest ,,fruct oprit’’ puneţi-vă întrebarea:  ce este mai de preţ? Sănătatea sau drogul? Sunteţi liberi să alegeţi între o familie care se dezvoltă armonios sau una care se destrama iar urmaşii ei sunt bolnavi. Nu va lasaţi amăgiţi de ideea viselor; înlăturaţile din apropierea dumneavoastră pentru liniştea familiei, grupului, societăţii iar în final naţiunii.

Aveţi grijă de florile pe care le daţi societăţii pentru a avea grijă de voi la bătrâneţe!