Arhiva | martie, 2012

Cauzele care determină apariţia terorismului

12 mart.

–          Starea de fapt –

 Până la apariţia acestui fenomen, cercetătorii au stabilit că marea majoritate a activităţilor umane se bazează pe comunicare. După afirmaţiile lui John Fiske, ,,fiecare dintre noi recunoaşte comunicarea, dar nu toţi o putem defini’’,ea  reprezentntând una dintre activităţile umane ce se desfăşoară în fiecare clipă. Presupunem că orice comunicare are un anumit cod care este format din semne şi semnale. Din practica de zi cu zi s-a stabilit modul în care comunicarea influenţează comportamentul sau starea mentală a omunui.

Având stabilite aceste elemente care influenţează strea mentală şi comportamentul uman, mai trebuie să stabilim ce ar putea influenţa modul de comportament al unui individ sau  grup social, acest element fiind informaţia. Având informaţii reale despre nevoile unui individ sau ale unui  grup social, putem schimba comportamente dar şi gestiona la alt nivel crizele ce apar.

Comunicare[1] reprezinta înştiintare, ştire, veste, raport, relaţie, legătura. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de către dicţionarul explivativ pentru comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atîtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.

 Deţinând informaţii despre acel individ sau grup social poţi gestiona o serie de evenimente care într-o anumită cultură înţelege anumite aspecte ale realităţii, de politică, familie, succes, ştiinţă etc. Nu trebuie să uităm că orice individ sau grup social se ghidează după anumite norme pentru a prospera şi a avea bunăstarea. Dar nu întodeauna normele sunt respectate de cei din afara grupului ele fiind încălcate, astfel se ajunge la crize care dacă nu sunt gestionate aşa cum trebuie se ajunge la conflicte. În gestionarea crizelor un rol important îl are mass media prin tot ce reprezintă ea, căci după părerea mea mass media ar trebui să împiedice minciuna pentru ca omenirea să poată să prospere în pace. Apariţia terorismului este o parte a proastei gestionări a crizelor. El apare ca o revendicare de orice natură a unui grup social.

Pentru a da lovitura, teroriştii studiază în amănunţime modul de comportare şi reacţie al guvernelor, ca atunci când cineva este invitat la o petrecere şi stă câteva clipe pentru a se familiariza cu principiile chiromanţiei. Putem afirma că se respectă cele două reguli ca atunci când o ghicitoare îi ghiceşte unei persoane în palmă:

  • în primul rând se va ţine cont de limbajul trupului şi te vei folosi de informaţiile pe care le deţinem despre persoana respectivă. Aceste informaţii sunt foarte bune când se folosesc de cineva talentat, pentru că vei impresiona despre ce detalii îţi oferă palmele.
  • informaţia brută este bună dacă este folosită de cineva talentat pentru că îţi va netezi calea spre descoperirea adevărului. 

Locul în care găseşti informaţii sau de a discuta despre tot ce este pe această planetă este internetul, este locul unde poţi să îţi procuri software, să joci tot felul de jocuri, etc. De acest mijloc de comunicare se  folosesc şi teroriştii, pentru că nu există nici o lege care să-i împiedice să se conecteze la acest serviciu, iar posibilităţile sunt multe şi nu necesită o cantitate mare de resurse logistice (este nevoie doar de un calculator cu modem şi reţeaua la care să te conectezi; totul depinde de scopul propus pentru a-l folosi).   

Insurgenţii se bazează pe oamenii din popor pentru a se ascunde, pentru suport şi recrutări, deci ei ar trebui să fie izolaţi de aceştia prin toate mijloacele posibile. Printre cele mai eficiente metode de control ale populaţiei sunt instituirea de puncte de control atât pentru vehicule cât şi pentru oameni, şi folosirea cărţilor de identitate naţionale. În Malaya, cerinţa ca o persoană să poarte carte de indentitate cu poza şi amprenta, i-a forţat pe comunişti să abandoneze strategia lor politico–militară trifazică originală şi a cauzat lupte interne între liderii politici cu privire la forma de răspuns la această modalitate de control a populaţiei.

Campaniile informează populaţia despre ceea ce pot ei să facă pentru a-şi ajuta guvernul în lupta sa împotriva insurgenţilor: încurajarea participării la procesul politic prin prezentarea la alegerile locale şi naţionale; convingerea insurgenţilor că pot să îşi unească mai bine interesele şi să evite închisoarea sau chiar moartea dacă se reintegrează în societate prin diverse metode de reabilitare sau şi mai simplu, prin refuzul de a lupta.

Modul în care este recepţionată informaţia depinde de acurateţea emiţătorului, la care mai intervin alţi factori. Pentru a transmite un mesaj persoanele din cadrul organizaţiilor teroriste folosesc diferite tehnici de manipulare pentru aşi atinge scopul. Pot pleca din trunchiarea unor adevăruri sau prezentarea unor filmuleţe sau fotografii care să infleunţeze receptorul, astel ei îşi ating scopul propus.

Despre dorinţele teroriştilor s-a vorbit mult de către persoane specializate în astfel de conflicte; persoane care au ajuns la concluzia că cele mai multe dintre conflectele cu teroriştii au fost de natură religioasă.

Din dicţionarul religiilor extrăgând definiţia rezultă că ,,este un sistem de credinţe la care aderă un   grup social şi în care un anumit obiect de veneraţie sau un cod prescris de etică poate avea o foarte mare importanţă’’. Nu intru în mai multe detalii ci doresc doar să scot în evidenţă doar căteva din principalele idei şi practici ale celor mai influente religii ale lumii.

Budismul a fost fondat în 525 î.Hr., de către Siddhartha Gautama, azi cunoscut sub numele de Buddha, care atinge starea de iluminare după o perioadă lungă de meditaţie. Religia are ca aspect principal folosirea disciplinei trupeşti şi spirituale pentru eliberare din lumea fizică. Scopul propus este să ajungă la nirvana (cuvânt care poate fi aproximat cu o stare totală de pace, în care practicantul este eliberat de gândurile inutile despre sine).

Creştinismul este o grupare variată de tradiţii având o întindere globală. În aceste tradiţii toţi creştinii îşi iau numele din istorisirile evanghelice ale Noului Testament. Doctrina creştinismului este că lumea este salvată şi iertată de păcate prin graţia lui Dumnezeu şi a fiului său Hristos.Este imposibil să detaliez toate practicile şi credinţele creştinilor într-o asemenea lucrare. Un lucru foarte important de menţionat este că Biserica romano-catolică se revendică de al Iisus însuşi şi acordă o autoritate specială Papei. Biserica ortodoxă, la fel de veche, a fost iniţial aripa estică a Bisericii tradiţionale creştine, până la schisma cu aripa romană, din 1054, după ani îndelungaţi de dezacord asupra doctrinei autorităţii. Grupul extrem de divers de protestanţi apare după Reforma din secolul al XVI-lea fiind alcătuit dint-un număr însemnat de secte (peste 200). Dintre acestea amointesc: baptiştii, Biserica lui Hristos, episcopianiştii, Martorii lui Iehova, Sfinţii din ultima zi (mormonii), luteranii, metodiştii, prezbiteranii şi membrii Bisericii reunite a lui Hristos.

Hinduismul este o religie străveche, ale cărei origini nu se cunosc şi nu are fondator unic. Se spune că a apărut în apropierea anului 1500 î.Hr., când practicile vedice ale invadatorilor arieni s-au amestecat cu practicile localnicilor din India. Este formată din nenumărate secte şi nu are nici o structură eclesiastică formală. Are câteva credinţe comune cum ar fi: acceptarea scrierilor vedice; existenţa unui singur principiu divin exprimat prin mai mulţi zei, reverenţa pentru viaţa însăşi ca aspect sacru al vieţii divine. În acelaşi timp ei recunosc că ciclul naşterii, morţii şi renaşterii este, sub principiul karmei, guvernat de faptele persoanei în încărnările anterioare. De o importanţă deosebită este eliberarea de greşelile trecutului, prin purificarea sinelui şi devotamentului altruist pentru oricare din încarnaţiile divine. Această credinţă a fost marcată de un număr însemnat de zeităţi şi practici religioase, de o asociere cu sistemul de caste care a poziţionat istoric anumite grupuri ereditare pe sau sub alte grupuri. Cu toate că hinduismul este asociat cu India, acesta a avut o influentă mare asupra altor credinţe, în special asupra budismului.

Islamismul a fost fondat de profetul Mahomed în Medina, în anul 622. Are ca text sacru Coranul (este considerat în forma sa originală, netradusă, ultimul cuvânt al lui Dumnezeu). De o importanţă deosebită este Hadith, o colecţie de proverbe, atribuite prin tradiţie Profetului. Islamiştii sunt cunoscuţi în zilele noastre sub numele de musulmani. Conform credinţei lor au doar cinci îndatoriri:

  1. să-şi facă o profesiune din credinţă (,,…nu există alt Dumnezeu ân afară de Alah…’’);
  2. să se roage de cinci ori pe zi;
  3. să doneze o anumită parte din avere în scopuri caritabile;
  4. să postească în timpul zilei în toată luna sfântă a Ramadan-ului;
  5. să facă, pe cât posibil, pererinajul sfânt la Meca.

Din punct de vedere al credinţei islamismul este împărţit în două secte majore: Sunni şi Shia. Secta Sunni este considerată cea ortodoxă, este cea mai larg răspândită, având un spectru larg de credinţe  şi practici, şi poate fi deosebită de secta Shia prin convingerea că ghidarea religioasă trebuie să plece de la Coran şi Hadith, decât de la liderii spirituali umani. Are o abordare deterministă în probleme de conduită religioasă. Musulmanii shiiţi pun accentul pe voinţa liberă, într-o manieră pe care nu o au adepţii Sunni, acordând o mare importanţă succesiunii de învăţători perfecţi, cunoscuţi sub denumirea de imami. O altă tradiţie importantă este mişcarea mistică Sufi, care pune accentul pe experienţa directă a credinciosului în raport cu divinul. Islamismul este riguros monoteist şi împărtăşeşte multe elemente cu iudaismul şi cu creştinismul.

Iudaismul a fost fondat în apropierea anului 1300 î.Hr. Considerat ca întemeietor al acestei credinţe este patriarhul Avraam, având ca sursă fundamentală a învăţămintelor iudaismului Torah (primele cinci cărţi ale Bibliei evreieşti). Talmud-ul (celelalte cărţi ale Bibliei evreieşti, apar în Vechiul Testament al Bisericii romano – catolice) are ca restricţie de dietă şi comportament sabatul evreiesc. Este împărţită în trei secte: ortodoxă, conservatoare şi reformată. Are o diversitatea de practici, astfel că ramura reformistă se acomodează influenţelor sociale moderne, iar cea ortodoxă rămânând dedicată menţinerii practicilor străvechi.

Mulţi cititori se vor întreba ,,ce legătură are religia cu terorismul?’’ În funcţie de credinţă şi de ideile exprimate aceasta poate genera şi accentua conflictele între diferite secte religioase, ba chiar şi în interiorul acestora. Percepţia oamenilor despre voinţa divină este diferită, aşa cum diferit este şi modul de interpretare al credinţei în sine.

    Vedem mereu atentate sinucigaşe sau demonstraţii ale unor mulţimi fanatice şi ni se spune că este vorba de ,,militanţi islamici[2]’’. După părerea mea aceasta este o eroare, nu pentru că în sine ar fi incorect, ci pentru că se omite cu bună ştiinţă ceva esenţial; este ca şi cum am descrie regimul nazist pur şi simplu drept ,,guvernul german’’, fără nici o altă clasificare, aceasta fiind o cale sigură pentru a nu înţelege nimic din ideologia şi intenţiile sale.

A crede că ce se întâmplă în lume este expresia unui ,,fundamentalism islamic’’ este, în acest sens, o iluzie, terorismul islamic nu urmăreşte să impună doar o anumită înţelegere a Islamului. El nu are doar scopuri politice, cum ar fi retragerea trupelor americane de pe teritoriul Irakului sau din Afganistan, el este avangarda unei mari revoluţii care se petrece de câteva decenii în lumea islamică.

Dacă facem efortul minim de a-i asculta pe cei care vorbesc şi acţionează în numele acestor grupări, vom descoperi că principiul lor vital este antisemitismul extrerm.

Ceea ce animă acţiunile grupărilor teroriste, este ideea că, pentru a instaura o societate pură, necredincioşii după părerea lor trebuie să dispară. Sub această doctrină islamiştii au declarat război total lumii occidentale.

,,Nici o crimă politică, nu poate ajunge la malurile adevărului’’[3] a replicat celebrul romancier Leonardo Sciascia; interesant este profilul teroristului, precum şi motivaţiile sale; de obicei, aceştia sunt oameni a căror copilărie şi tinereţe a fost traumatizată psihic de mediul din care provine: unii sunt proveniţi din familii bogate, dar din care a lipsit ce era mai important–afecţiunea’’.

Ca orice conflict şi insurgenţa apare pe fondul nemulţumirilor populaţiei. Întorcându-ne în timp, mai exact în anii 60, violenţa era asociată pe de o parte conflictului, iar pe de altă parte crizei, iar alteori cele două perspective erau combinate. Cei care asociau violenţa conflictului o vedeau ca pe un mod de exprimare a actorilor în viaţa internaţională, pe când cei care o asociau crizei o vedeau din perspectiva nefuncţionalităţii şi o considerau ca un produs al disfuncţionalităţilor ce apar într-un sistem internaţional.

Un lucru şi mai comun sunt miliţiile care se autoînfiinţează prin propriile organizaţii criminale; multe dintre miliţiile din Irak sunt implicate în crima organizată, existând chiar raporturi care conectează reţeaua Hezbollah cu sindicate ale crimei organizate din America şi cu comertţul ilicit de diamante.

Unele miliţii nu au un comportament strategic (identificarea obiectivelor şi stabilirea priorităţilor, aplicarea unor elemente ale puterii pentru atingerea obiectivelor, punerea în balanţă a costurilor, riscurilor şi a obiectivelor aşteptate), altele pot să aibe anumite procese formale de dezvoltare a strategiilor şi de adaptare, poate chiar şi strategi; cu cât o miliţie este mai strategică cu atât îşi poate atinge obiectivele mai uşor. O miliţie strategică este mult mai posibil să îşi expună comportamentul mai raţional, putând fi influenţată de alte organizaţii care îi înţeleg obiectivele şi strategia; miliţiile nestrategice sunt mai uşor supuse la rupturi care nu trebuie neapărat să le distrugă, ci doar să le fragmenteze.

Miliţiile variază ca şi complexitae în organizare; unele, ca şi Hezbollah, sunt complexe, având o organizare internă specializată şi metode formale de recrutare, antrenament, îndoctrinare şi chiar dezvoltare profesională. Acestea pot să aibă suborganizaţii pentru planificare, pentru inteligenţă şi contrainteligenţă, activităţi finaciare, sociale, servicii, etc; altele precum miliţiile africane, sunt mai apropiate de structura de bandă, având o organizare internă mai puţin complexă şi metode simple de recrutare, antrenament şi îndoctrinare.

Miliţiile complexe sunt mult mai capabile pentru atingerea obiectivului propus, unele miliţii precum insurgenţele de succes, dezvoltă o ideologie coerentă bazată pe o naraţiune persuasivă, care explică de ce s-au format, ce anume vor să facă, cine li se opune, ce metode vor folosi, şi de ce consideră strădania lor justificată şi legitimă. Alte miliţii sunt mai primare, neavând nevoia de a dezvolta o ideologie proprie sau nu au această capacitate. Miliţiile ideologice au o şansă în plus de a primi suportul populaţiei, pe când cele neideologice se bazează de obicei pe suportul pasiv al publicului sau pe patronaj.

Toate miliţiile au aşa numita ,,circumscripţie electorală’’, însă relaţia cu acestea poate varia–miliţiile nu îşi iau resurse de la acestea folosind teroarea sau forţa, sau există legături simbolice–populaţia vede mai degrabă miliţia, şi nu guvernul, ca fiind reprezentant legal.

Miliţiile pot să fie mandatari sau subordonate unui grup mai puternic, unui partid politic sau chiar unui stat; altele sunt autonome; unele sunt strâns legate de alte organizaţii, fie din interiorul sau exteriorul ţării. Din cele arătate mai sus putem trage următoarea concluzie că miliţiile se deosebesc din punctul de vedere pe care îl pun pe folosirea violenţei; în general cu cât o miliţie este mai ,,parazitară’’ cu atât foloseşte mai multă violentă, iar cu cât o miliţie este mai legitimă cu atât se foloseşte mai mult elementele puterii. Hezbollah este un exemplu de miliţie important, fiind caracterizată de complexitate de o abordare strategică, legitimitate, legături extinse, profunde şi autonome. Această miliţie a fost creeată de stat dar şi cu participarea altui stat străin. Ne amintim că în anul 1982, aproximativ 1500 de membrii ai Gărzii Revoluţionare Irakiene au ajuns în Valea Bekka din Liban, cu permisiunea guvernului sirian, având ca obiectiv să răspândească versiunea lui Ayatollah Khomeini despre revoluţia islamică din lumea arabă, folosindu-se de afinitatea comunităţii şhiite libaneze. Acest grup fusese de multa vreme marginalizat în cadrul politici libaneze şi, în anul 1982, suferea de pe urma efectelor invaziei Israeliene în Liban (nu trebuie omis faptul că aceştia aveau intenţia de a slăbi mişcarea palestiniană care opera pe acest teritoriu). Materia primă pentru Hezbollah, a fost bandele slab organizate ale militarilor şiiţi. Iranul a contribuit cu fonduri, plătind pentru cadrele militare de antrenament şi pentru serviciile sociale, cum ar fi şcoli, clinici, spitale şi şomaj. Acest lucru a fost foarte important de vreme ce guvernul naţional oferea puţine servicii pentru şiiţii din sud, inclusiv celor mutaţi în mahalalele Birutului ca urmare a conflictelor din sud.

Ayatollah Khomeini şi alţi înfăptuitori ai revoluţiei Iraniene au avut un efect puternic asupra grupării Hezbollah, iar Sami Hajjar[4] nota ,,Hezbollah aderă la noţiunea Manicheana asupra lumii, aceasta fiind împărţită între opresori (mustakbirun) şi opresanţi (mustad’fin). Relaţia dintre cele două

grupuri este antagonică, conflictul dintre bine şi rău, dintre corectitudine şi greşeală’’.

Cu toate că la început era formată din grupuri răzleţe, Hesbollahul a urmat modelul mai multor insurgenţe de succes (ea fiind una din miliţiile de succes), a devenit tot mai organizată pe măsură ce efectivele ei creşteau; iar Hajjar o descria: ,,organizaţia era o mişcare sofiticată adânc înrădăcinată în mediul său, născută din insurgenţe, constituită în circumstanţe violente, şi maturizându-se pe măsură ce dezvolta un sens tot mai acut al realismului şi pragmatismului’’. Serviciile sale sociale şi politice au devenit din ce în ce mai eficiente. Această grupare coordona spitale, şcoli, farmacii ce ofereau reduceri, aprozare şi orfelinate. Nu trebuie uitat faptul că această grupare a devenit cel de al doilea angajator din Liban. În sudul Libanului şi în mahalalele şiite din Beirut îndeplinea funcţia clasică de guvern paralel, dezvoltând infrastructura, acordând împrumuturi şi credite acolo unde guvernul Libanez nu vroia sau nu putea.

Începând în special cu anii 80 , lumea sunită a mobilizat mari resurse financiare pentru a propaga o versiune radicală a Islamului. Arabia Saudită, în special, a contribuit masiv la formarea unei reţele de predicatori şi activişti extremişti. Războiul din Cecenia, ca şi cel din Afganistan înaintea sa, a dat impresia că activităţile acestor grupuri ar fi unele naţionale sau locale. Ceea ce s-a pierdut cu vederea a fost caracterul global al acestei revolte a islamismului radical, care a pierdut prea mult timp în a identifica adevăraţii inamici. Terorismul algerian a fost prim produs al acestei tendinţe, urmate cu o mână de fier de autorităţile franceze, nu înainte caacesta să fi încercat, în anul 1994, să prăbuşească un avion Airbus plin cu pasageri în centru Parisului. Terorismul egiptean, mai ales rămăşiţele Jihadului Islamic egiptean care s-au refugiat în Sudan, a fost sursa principală, după toate aparenţele, ale liderilor terorismului sunit care au declarat că inamicul ultim nu sunt regiunile seculare din lumea islamincă, ci este acela de la Washington, New York şi Tel Aviv.

Este o continuitate în lumea arabă şi islamică ce ne va permite să înţelegem mai bine natura doctrinei islamismului contemporan. În anii 30, în Europa s-au instaurat o serie de regimuri autoritare, unele fasciste, care au susţinut, în diferitefaze ale lor, un antisemitism brutal. Regimul stalinist, la rândul său, a avut puseuri antisemite. Unul dintre aceste regimuri, cel nazist, a făcut din antisemitism cheia de boltă a crezului său politic. Mai puţin cunoscut este faptul că aceste regimuri şi doctrine au avut un ecou considerabil în lumea arabă.

În vreme ce nazismul a fost învins iar antisemitismul a fost discreditat în Europa, grupările antisemite au rămas să aibă o influenţă hotărâtoare în lumea islamică. Mai mult, unele dintre ele au ajuns la putere, punând în aplicare politici brutale. Represiunea îndreptată împotriva ,,necredincioşilor’’ a lovit comunităţile evreieşti şi cele creştine din Egipt, kurde din Turcia şi Irak, sau cele antisemite din Sudan sau Niger.

Securitatea populaţiei trebuie privită ca o necesitate de bază, la fel şi hrana, apă, asistenţa medicală precum şi altele care sunt drepturi de bază ale omunlui.

Analizând impactul pe care îl are media asupra societăţii contemporane se ajunge la concluzia că prin nevoia de ,,spectacularizare’’ ştirea, opinia publică ajunge să consume diferit aspecte ale propriei realităţi sociale decât să acţioneze prin a o schimba.

Din lipsa de subiecte care să facă posibilă creşterea audienţei prin mijloacele de comunicare în masă recurg la practici precum distorsionarea sau transformarea unor evenimente mai puţin importante în crize prin definirea lor ca atare şi acordarea unei atenţii mărite.

În anul 1988, Comisia pentru Strategii Integrate pe Termen Lung a scris ,,insurgenţele şi alte conflicte din ţările lumii a treia au un efect advers cumulativ asupra accesului Statelor Unite în regiuni critice, asupra credibilităţii americane în rândul aliaţilor şi partenerilor şi asupra propriei încrederi’’. Dacă acest efect cumulativ nu poate fi schimbat sau inversat în viitor, va submina gradual abilitatea Americii de a-şi apăra propriile interese în regiunile vitale de interes.

Minciuna şi manipularea au fost ingrediente de succes pentru comunicarea politică, ele fiind folosite atât de armata sovietică în perioada ocupaţiei din Afganistan, dar nu în ultimul rând de factorii politici ai americani imediat după evenimentele din 11 septembrie 2001. Acest lucru presupune din perspectiva mesajului cât şi a limbajului folosit în care se comunică frecventele răsturnări de imagine. Terorismul este considerat, după conflictele etnice[5] ca una dintre cele mai mari ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii. Terorismul este, deoportivă, o agresiune şi o reacţie la o agresiune. Ca agresiune, el vizează crearea unei situaţii instabile, de teamă şi teroare, de care să profite anumite cercuri[6]. Această noţiune–anumite cercuri–este foarte greu de identificat. Experienţa acumulată în ultimele arată că traficul de droguri, crima organizată şi, legat de aceasta, terorismul reprezintă un adevărat cancer al lumii moderne care este vulnerabilă la acele subversiuni şi diversiuni care se profilează sub aura democraţiei, libertăţii de mişcare şi de organizare şi al drepturilor omului.

Acest flagel a cuprins întreaga societate omenească, de la fauborg-urile sărace la marile centre de civilizaţie, de la lumea interlopă la marea finanţare, de la stradă la reţelele de Internet.

Nu putem afirma că sistemul actual este atât de eficient încât poate preveni o astfel de situaţie, că copiii, tinerii, adulţii sunt conştientizaţi asupra unor pericole numite acte teroriste, că ştiu cum să acţioneze în astfel de situaţii, că sunt educaţi în sensul vigilenţei asupra mediului şi grupurilor din care fac parte.

Într-o situaţie reală se pot verifica cunoştinţele acumulate anterior, se poate acţiona cu minimum de pierderi, se pot identifica foarte uşor infractorii, se pot anunţa instituţiile statului care să acţioneze promt pentu lichidarea situaţiei, prinderea făptaşilor şi readucerea în timp scurt a vieţii publice şi private la o stare normală.

Este important pentru cei care nu fac parte din sistemele de apărare a ordinii, liniştii şi siguranţei cetăţeanului, să fie pregătiţi în această perioadă de război global împotriva teroriştilor şi terorii, să aibă educaţia prezumţiilor de producere a acestor acte, să li se dezvolte spiritul civic şi sistemul de alarmare personală asupra unor ameninţări potenţiale existente în societatea în care trăiesc. O astfel de educaţie nu se poate face o dată pentru totdeauna. Educaţia antiteroristă la fel ca şi educaţia antiinfracţională trebuie să fie continuă, insistentă şi consistentă. Toţi am învăţat în ultimii ani că există drepturi ale omului, că ele sunt garantate de statul de drept, unii dintre cetăţeni cunosc care sunt aceste drepturi, dar foarte puţini solicită instituţiilor abilitate ale statului să respecte ad literam aceste drepturi garantate; la fel se întâmplă şi cu educaţia antiteroristă. Mass–media şi-a făcut un adevărat scop din a folosi actele teroriste pentru creşterea audienţei; din acest mod mulţi dintre redactorii de ştiri de teren cunosc cum arată o explozie, cum se prăbuşeşte o clădire, cum sunt lovite cu bombe obiective civile, cum sunt răniţi sau ucişi o mulţime de oameni în atacuri ale teroriştilor precum şi exploziile provocate de aceştia; cum teroriştii folosesc maşini capcană, oameni sinucigaşi şi alte grozăvii din ce în ce mai mari, pe măsura filmării la faţa locului a unor astfel de acte de teroare.

Teroriştii şi nu numai ei (într-un fel sau altul societatea din care facem parte) fac educaţia fricii; dar educaţia prevenirii este departe de a fi realizată, iar deprinderea de comportarea vigilentă şi conştientă lipseşte aproape cu desăvârşire.

Din cele expuse mai sus rezultă faptul că este nevoie de dezvoltarea mediilor de educaţie şi formarea modalităţilor şi deprinderilor concrete de conduită prin cunoaştere, înţelegere, aplicaţie, creearea capacităţilor de a sintetiza şi evalua ca mijloace din domeniul cognitiv, precum şi dezvoltarea receptivităţii, răspunderii şi aprecierii valorice, ca mijloace din domeniul afectiv de interes maxim pentru prevenirea actelor teroriste şi a consecinţelor lor.

Am vorbit despre educaţie antiteroristă, dar oare tinerii din zilele noastre cunosc fenomenul în sine? Pentru a cunoaşte fenomenul şi actele de terorism este necesar ca mediile de educare şi formare a tinerilor să li se explice chiar în termeni juridici, care sunt actorii unor astfel de acte, ce îi motivează, care sunt mobilurile şi scopurile declarate şi cele induse, cum se derulează pregătirea, care este pedeapsa care se aplică pentru astfel de acte anisociale.

Înţelegerea de către cei cărora li se expun astfel de fapte, trebuie să vizeze semnificaţia morală, umană, juridică, civică, a terorismului şi a actelor ce îi pot defini, în raport cu alte tipuri de infracţiuni şi în special cu criminalitatea organizată, interdependenţa dinre acestea şi ce le diferenţiază.

Aplicaţiile de tip antiterorist cum ar fi evacuarea unui imobil în ordine, reacţia la o astfel de ameninţare prin telefon sau corespondenţă, pot fi realizate cu sprijinul şi coordonarea instituţiilor de specialitate, care trebuiesc solicitate, chemate să le explice cetăţenilor, să-i înveţe tot ce se poate ştii în legătură cu o bună conduită în astfel de situaţii. Aceste deprinderi nu se realizează bifând doar aspecte ale unor acţiuni rare, ci prin folosirea a mijloacelor de mare impact la populaţie, radioul şi televiziunea.

Analizele pertinente a cazurilor petrecute trebuiesc făcute cu mai multă insistenţă, pentru a dezvolta interesul tinerilor spre o conduită pozitivă şi permanent vigilentă. Trebuie realizate activităţi care să dezvolte răspunderea, participarea şi implicarea activă a tuturor tinerilor la viaţa societăţii pentru a o feri de acele probleme care în alte locuri au făcut şi fac victime în deosebi din persoane nevinovate.

În acest fel putem valorifica educaţia într-un domeniu care devine din ce în ce mai prezent şi ameninţător. Lumea în care trăim, cu bune şi rele, riscă să fie permanent teatrul actorilor care mânuiesc tot felul de instrumente care pun în percol viaţa, integritatea corporală, sau mai pe scurt tot ce ne înconjoară neţinând cont de nimic.

Terorismul prezintă pericolul social sporit îndeosebi prin faptul că realizarea atentatului este însoţită de asasinarea sau intimidarea mai multor persoane, de provocarea unor daune deosebit de mari cu consecinţe grave.

Deci, în final, putem concluziona că obiectul nemijlocit de atentare al terorismului îl constituie securitatea publică–categorie complexă, ce conţine mai multe elemente, din cauză că lipseşte un element complementar absorbit de obiectul principal.

Este necesar definirea unei noţiuni legal-penale a securităţii publice, pentru a exclude contraindicaţiile privitor la prezenţa sau absenţa unui obiect complementar.

Terorismul încearcă să submineze sentimentul de viaţă cotidiană, cu scopul de a distruge ţinta vizată. Astfel populaţia civilă nu este doar o ţintă uşoară pentru terorişti, ci şi una eficientă, alegerea întâmplătoare a ţintelor din rândul acesteia sporind panica în rândul acesteia sporind panica generală.

Ca posibile surse de apariţie a terorismului după părerea mea ar fi:

–       lipsa se pregătire a guvernelor. Aceasta se darorează guvernărilor anterioare care nu a pregătit profesionişti pentru guvernare, dar au făcut tot posibilul pentru a-i îndepărta şi pe cei care i-a avut.

–       insuficienţă instituţională, decurgând din carenţele de expertiză profesională ale celor puşi să conducă, pe de o parte, iar pe de altă parte pe importul de instituţii. Sindromul cel mai edificator al problemei instituţionale este incapacitatea relaţionării instituţiilor altfel decât prin subordonare administrativă;

–       ,,mentalitatea feudală’’ care prezidează funcţionarea guvernelor, caracterizată prin ,,suveranitatea deplină’’ a fiecărui ministru, echivalând,  cel mai adesea, cu lipsa acută a minimului de informaţii;

–       raportul politic dintre partidul (partidele politice) aflate la putere şi activitatea propriuzisă a guvernului. Cel mai adesea acestea sau rezumat la recompensarea clientele politice. Nu trebuie omis că partidele nu oferă strategii şi politici, dar deformează electoratul, deformează inclusive încercările de politici promovate de guvern (acest lucru s-a văzut foarte bine şi în România atunci când guvernul a propus anumite legi iar parlametarii au avut o reacţie negativă).

–       incapacitatea administraţiilor locale şi centrale de a promova o guvernare promodernizare, manifestată în lipsa în lipsa unor politici sectoriale care să se organizeze într-un proiect sustenabil. Majoritea instituţiilor atât la nivel local cât şi central au îneput eleborarea diferitelor proiecte fără a se ţine cont de restricţiile impuse de alocare de resurse sau de politica general a guvernului.  La toate acestea se adaugă incapacitatea de a aplica programe, dar şi cele care au fost începute nu au fost finalizate.

–       lipsa de pregătire a societăţii civile pentru a umple golurile de guvernare sau pentru a presa pentru o guvernare orientată spre modernizare social.

–       inconsistenţa guvernării generată de pregătirea deficitară a proiectelor de acte normative, de neevaluarea consecinţelor, costurilor, mijloacelor de aplicare a acestora. Actul de guvernare a fost presărat de decizii contradictorii, de un nesfârşit şir de instrucţiuni şi moificări legislative, de decizii arbitrare ale funcţionarilor guvernamentali, care ignoră pur şi simplu legea.

 

 

 

 

Concluzie:

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţina în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe -o înţelegere comună-„acelaşi spirit” cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.

Intoxicarea informaţională şi dezinformarea, desfăşurarea unor operaţiuni informatice sau psihologice sunt metode specifice confruntărilor asimetrice.

Diferenţele etnice reprezintă ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi formarea unor ţinuturi autonome sau a unor state noi. Etniile se confruntă în primul rând, cu statele naţionale şi, din acest punct de vedere conflictele sunt asimetrice; dar se pare că avantajele nu sunt de partea statelor naţionale ci de partea etniilor, pentru că astfel de tendinţă favorizează procesul de modernizare, iar pe de altă parte, problema separatismului etnic, nu este acut în zona marilor puteri ci în ţările sărace, ale căror guverne sunt considerate ca refractare la noua ordine mondială.

 

 

 

 


[1] DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 205.

[2]  Grupare teroristă care aţionează pe teritoriul diferitelor state. Aflăm despre diverse operaţiuni ale acestora prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

[4] Sami G. Hajjar, „The Israel-Syria Track”, Middle EastPolicy, Volume VI, Number 3,1999, p. 7.

 

[5] Yacoub Joseph, Minorités nationales et prolifération etatique. La Revue Internationale Et Stratégique, nr. 37/2000, p. 10.

[6] Se foloseşte expresia în zonele decizionale.

Reclame