Unităţile de grăniceri din Transilvania în viaţa politică şi socială

După desfiinţarea organizaţiei plăieşilor şi a puşcaşilor, Curtea de la Viena hotărăşte milkitarizerea regiunilor transilvane de la graniţele cu Ţara Românească şi Moldova; iar locul acestor organizaţii desfiinţate să fie luate de regimente grănicereşti noi formate din populaţia autohtonă a acestor meleaguri. Cauzele care au stat la baza acestei hotărâri au fost:

  • dorinţa de a spori efectivele militare prin înfiinţarea acestor unităţi şi subunităţi iar efectivele acestora să fie foarte bine instruite;
  • susţinerea în timp de pace cu produse agroalimentare a lor cât şi a Curţii lucru deosebit de important pentru vistieria cancelariei împărăteşti;
  • trecerea în timp scurt de la starea de pace la cea de război – fiind folosite ca forţă militară combatantă;
  • înlocuirea vechiului sistem de recrutare forţată (prinderea cu arcanul, cu câinii, etc.) prin stabilirea prin lege a acestui sistem înlăturându-se astfel fuga recruţilor peste munţi sau în păduri;
  • întărirea graniţelor statului cu o astfel de armata ducea la stoparea deselor emigrări cunoscute în istoriografie sub numele de ,,morbus transilvanicus’’[1]; proces care ducea la diminuarea veniturilor statului; dar şi la stoparea bolilor venite dinspre celelalte ţări care dominau populaţia ţării;
  • se consolidează unirea cu Biserica Romei fapt ce duce la clătinarea mişcărilor religioase conduse de călugării Visarion Sarai ţi Sofronie din Cioara[2].
  • creearea precedentului de a avea trupe credincioase împăratului[3] care la nevoie să fie folosite împotriva nobilimii;
  • folosirea acestor unităţi pentru restabilirea ordinei publice când aceasta a fost tulburată prin mişcări populare interne;
  • se combate contrabanda astfel veniturile statului sporesc.

În Transilvania s-au înfiinţat şapte  regimente grănicereşti astfel:

  • 2 regimente de infanterie româneşti;
  • 3 regimente de infanterie secuieşti;
  • un regiment de cavalerie  românesc de dragoni;
  • un regiment de cavalerie secuiesc de husari.

Aceste unităţi au fost înfiinţate la data de 5 iulie 1761, având ca unic comandant pe generalul Adolf Nikolaus von Bucow, totodată având şi funcţia de guvernator al ţării. Despre generalul Bucow[4], vom vorbi mai mult în alte lucrări deoarece o ordonat bombardarea oraşului Abrud de nu a rămas piatră pe piatră pentru înfrângerea legiunilor conduse de Avram Iancu dar ţi pentru prinderea puiului de moţ. În misiunea pe care şi-a asumoato Bucow, a fost ajutat un corp de ofiţeri de stat major şi generali.

Cu toate împotrivirile nobililor, la data de 13 octombrie 1761, se încheie proiectul de înfiinţare a ,,Miliţiei Naţionale Grănicereşti’’ proiect ce a fost aprobat la data de 16 aprilie 1762, de către Maria Tereza. Pe nobili îi lăsa fără forţă de muncă, dar nu a ţinut cont de faptul că înarmarea şi instruirea românilor poate avea urmări însemnate.

Pentru a scăpa de condiţia socială inferioară iobagii au asaltat punctele de recrutare. Pentru scăderea afluxului de recruţi au impus ca o condiţie primordială trecerea la catolicism,[5]astfel elanul românilor de a se înrola în aceste regimente a scăzut foarte mult, fapr de a dus la multe răzvrătiri şi trecerea în mod clandestin graniţa în cele două ţări surori. Pentru stoparea tulburărilor s-au acceptat recruţi din rândul locuitorilor de confesiune ortodoxă[6] în cadrul regimentelor de grăniceri.

După constituirea Regimentului II de graniţă românesc, cu sediul la Năsăud, în anul 1764, s-a trecut la înfiinţarea Regimentului I de graniţă cu sediul la Orlat, care avea misiunea de a păzi graniţa cu Ţara Românească, începând de la Tohan de lângă Braşov până la Porţile de Fier.

Printr-un document numit ,,patentă împăratească’’ tot teritoriul militarizat a fost declarat liber, astfel că viitorii grăniceri urma să fie scoşi din iobăgie fiind scutiţi de toate taxele excepţe făcând ,,taxa capului.[7]’’ Grănicerii urmau să plătească doar ⅔ din valoarea acestora, faţă de ceilalţi locuitori ai ţării.[8] Grănicerii prestau serviciul militar începând cu vârsta de 16 ani terminând cu varsta de 64 ani, iar hrana acestora se asigura de stat doar pe timpul campaniilor militare.

În anul 1777, numai 1643 de grăniceri aveau uniforma regulamentară, ceilalţi purtau veşminte naţionale. Unifoarma grănicerească avea următoarea compunere: opinci, cioareci albi strâmţi, tiviţi cu albastru, suman de pănură neagră, groasă, cu bordură verde şi nasturi galbeni, pieptar din pănură albă, pe cap purtau chivara cu tăbliţe de alamă. Părul era lung, legat cu o panglică albastră. După anul 1815, părul s-a purtat tuns scurt.

Grănicerii urmau să fie împroprietăriţi cu teren în funcţie de numărul membrilor de familie, moştenirea revenind doar părţii bărbăteşti; fii grănicerilor puteau urma gratuit cursurile şcolilor grănicereşti de orice fel, inclusiv institutele superioare de învăţământ militar pentru a deveni ofiţeri.

Instrucţia cu arma urma să se facă în zilele de duminică şi sărbatoare recunoscută, după terminarea serviciului religios , dar şi trei zile lucrătoare pe an la reşedinţa  de companie; iar din când în când instrucţia se făcea în cadrul diviziei, batalionului sau în cadrul regimentului. Pe timpul cât grănicerii erau concentraţi primeau o soldă lunară de doi florini lunar, iar grănicerii care reuşeau să prindă fugari şi îi aduceau la locurile de unde au fugit primeau câte un galben pentru fiecare dintre aceştia; aceeaşi plată o primeau şi pentru contrabandişti[9]. Armamentul şi muniţia erau asigurate de stat împreună cu armele albe, grănicerul având datoria de a le îngriji şi a le întreţine.[10]

Paza graniţei se făcea în puncte fixe numite ,,cordoane[11]’’, dar şi prin patrulare, un schimb avea o durată de două săptămâni, având o soldă de patru cruceri[12] pe zi; din această soldă grănicerilor li se reţinea 10 – 15 cruceri pentru uniformă[13].

Pe timp de pace grănicerii erau obligaţi să facă de pază la comandamentul regimentului, să asigure serviciul poştal, să participe cu tot ce aveau la îndemână (braţele, carul cu boi, căruţe cu cai, etc.), la repararea cazărmilor şi întreţinerea acestora precum şi a altor acareturi grănicereşti.[14] În afara timpului alocat serviciului se ocupau de creşterea vitelor, de gospodărie, de agricultură, de cărăuşii de comerţ. Pe timpul campaniilor ei plecau cu totul (cu întregul echipament de război), familiile lor fiind scutite de dările obişnuite. Paza graniţelor se asigura de rezervişti şi de invalizi.

Prevederile de mai sus au fost completate la data de 12 noiembrie 1766, o dată cu apariţia noului ,,Regulament al graniţei militare[15]’’, rămas în vigoare până la desfiinţarea regimentelor de grăniceri în anul 1851.

Regimentul I de graniţă de la Orlat (în maghiară Elsö Oláh Gyalogezred, în germană I.Walachen Grenzinfanterieregiment) a fost o unitate de armată în cadrul Graniţei milşitare din Transilvania, instituită în anul 1764, de autorităţile de imperiale ca şi cordon sanitar la frontiera sudică a Principatului Transilvania.

Cunoscut sub denumirea de „Grenzinfanterieregiment Nr.16”, regimentul a fost reorganizat în anul 1765 şi a purtat numele de „1. Romanen Grenzinfanterieregiment” din anul 1849, pentru ca din anul 1851 să devină „Regimentul de Linie Nr.46” având Statul Major şi Comandamentul de Recrutare la Szeged.

Regimentul I de graniţă de la Orlat era împărţit  în trei batalioane, cu sediile la Haţeg, Orlat şi Vaida Recea; iar în perioadele de cmpanie unul din batalioane participa la campaniile militare, unul era ţinut în rezervă, iar al treilea rămânea în ţară[16] preluând funcţiile şi activităţile celorlalte două.

Numărul localităţilor militarizate pe teritoriul Regimentului de la Orlat nu este aceeaşi la toţi autorii care s-au ocupat cu această problemă. George Bariţ indică un număr de 84[17], cifra fiind luată din Muster-Liste a regimentului din anul 1777, în care se menţionează ca 24 dintre acestea erau militarizate în totalitate iar 60 doar parţial.[18]

Anterior anului 1851, fiecare comună grănicerească a fost chemată să se pronunţe în flosirea pe viitor a ,,Fondului de montură’’; majoritatea  dintre acestea au optat pentru transformarea lui în ,,Fond Şcolaristic’’din care să se înfiinţeze şi să se susţină şcolipoporale în toate localităţile locuite de foşti grăniceri.[19] Foarte important de precizat este faptul că valoarea fondului de motură al Regimentului de la Orlat la data desfiinţării graniţelor miliotare era de 49.287 florini şi 24 cruceri, o sumă foarte importantă în acele vremuri deorece întreaga avere a comunităţii Racoviţa se ridica la 5.116 florini şi 26 cruceri[20]. Această hotărâre a fost anulată prin rescritul împărătesc din 27 august 1861,[21] iar doi ani mai târziu (22-24 aprilie) s-a convocat la Sibiu în cancelaria ,,Astrei’’ prima şedinţă a reprezentanţilor foştilor grăniceri; şedinţa a fost condusă de către căpitanul pensionar Dionisie Drăgoiu, originar din Racoviţa, acum alegându-se  primul comitet de conducere din care a făcut parte Moise Panga şi notarul Ioan Măcelariu[22].

La data de 12 decembrie 1863, comitetul împreună  cu preşedintele său (Stezar (Stejar) Constantin), a primit confirmarea guvernului şi a fost însărcinat cu ,,elaborarea Statutelor şi administrarea fondului’’; acestea au fost aprobate prin rescriptul împărătesc din  10 martie 1871, având nr. 5530[23]. Definind scopul Fondului Şcolaristic, Statutele făceau părtaşi la el pe toţi grănicerii şi urmaşii lor legitimi, administrarea urmând să se facă de către ,, Reprezentanța generală a foștilor grăniceri„, printr-un comitet ales din rândurile ei, al cărui preşedinte să fie confirmat de către Ministerul cultelor şi instrucţiunilor publice din guvernul maghiar. Reprezentanța urma să se întrunească o dată la trei ani la Sibiu, în prezenţa unui  comisar regesc, ea fiind formată din doi deputaţi de fiecare fostă companie, în vârstă de cel puţin 24 ani, persoanele alese având şi garanţiile morale  corespunzătoare.

Pentru administrarea locală a fiecărei şcoli susţinute din Fond, se prevedea alegerea  unor eforii şcolare subordonată direct ,,Comitetului administrativ al fondului şcolaristic’’ (CAFS), prin care se repartiza sumele necesare. Printr-un paragraf impus de autorităţile politice superioare, Statutele precizau că şcolile grănicereşti ,,vor sta sub supravegherea inspectorilor şcolari regeşti comitatensi’’[24]

La data de 8 mai 1871, reprezentanţii Adunării generale, îl aleg  în fruntea Comitetului administrativ pe baronul David Urs de Marghita[25], cunoscut în cercurile de la Budapesta şi Viena, datorită eroismului său de pe câmpurile de luptă. David Urs reuşeşte să atragă în fond suma de de 337.914 florini, echivalentul a 675.000 de coroane.[26] De aceste sume au beneficiat şcolile înfiinţate în localităţile unde şi-au avut sediile companiile, care în timp foarte scurt au devenit focare ale culturii. Imediat ce Fondul şcolaristic şi-a început activitatea, CAFS a început organizarea şcolilor din subordinea sa, având la baza organizării documentul ,,Normativ privitor la organizarea învățământului în școlile centrale a(le) Reuniunii grănicerești din fostul regiment de graniță român I’’ elaborat la data de 17 septembrie 1871[27] şi aprobat de către Reprezentanţa generală din data de 27 septembrie 1871.[28] Normativul  a conţinut  37 de articola, reglementând toate problemele şcolilor grănicereşti, începând de la caracterul lor, drepturile şi obligaţiile elevilor şi ale docenţilor, structura şi durata învăţământului, atribuţiile Comitetului administrativ precum şi ale eforiilor şcolare; a constituit o adevărată constituţie  a şcolilor grănicereşti rămânând în vigoare până în anul 1895 când şcolile au fost transformate în şcoli comunale.

Rezistând tendinţelor de maghiarizare începute în anul 1879 şi culminate cu includerea lor  în anul 1917 în aşazisa  ,,zonă culturală’’, şcolile grănicereşti au contribuit la dezvoltarea culturii româneşti pe meleaguri transilvane, ele fiind preluate de către statul român în anul 1921.

După  desfiinţarea regimentelor grănicereşti în anul 1851, învăţământul a suferit o reală decădere. Şcolile grănicereşti au fost considerate la vremea lor, unele din cele mai bune instituţii de învăţământ de pe teritoriul austro-ungariei[29], şcoli în care învăţământul se desfăşura în limba română. Un astfel de privilegiu era de mare folos pentru naţiunea română în aceea perioadă, deoarece după cum se cunoaşte nu era recunoscută ca naţiune de sine stătătoare ci ca o naţiune tolerată. Pentru meritele avute în înfiinţarea, desfăşurarea în condiţiile deosebite ale acelor vremuri, nouă, urmaşilor, urmaşilor lor nu ne rămâne de făcut nimic decât să le aducem un pios omagiu pentru patriotismul, competenţa şi dăruirea neţărmurită de a face ceva grandios pentru a lor naţiune, care să dăinuiască peste veacuri.

Nu trebuie uitat locul şi rolul regimntelor grănicereşti în revoluţia din 1848 -1849, când unii din ofiţerii români au fost însărcinaţi sî se ocupe de organizarea militarăşi înarmarea românilor din Prefecturile Transilvaniei; după care au participat la luptele din Munţii Apuseni, contra insurgenţilor unguri.  

Având locul şi rolul în dezvoltarea culturii româneşti unităţile de grăniceri, fac ca românii să nu mai viseze ci să spere că nu vor mai fi pentru multă vreme o naţiune tolerată ci vor deveni o naţiune statornică cu drepturi şi libertăţi.

După răspândirea zvonului că, sârbii şi croaţii au jurat credinţă nestrămutată curţii de la Viena, ungurii au văzut un impediment în realizarea visului lor de unire de a deveni un stat cu zone geografice care niciodată nu au fost de drept ale lor; astfel că în cercetările făcute de unguri pe teren s-au dovedit reale, iar sârbii şi croaţii ,,nu vreau să ştie în niciun chip despre unire.[30]’’ Guvernul magiar speriat de evoluţia lucrurilor a hotărât să trimită în această zonă două batalioane de secui; acest ordin s-a bazat pe legăturile naţionele şi interesele comune ce existau între maghiari şi secui. În urma hotărârii de neclintit a sârbilor şi cropaţilor guvernul maghiar emite două ordine:

  • unul către secui; îi somează pe secui că în ,,baza legăturilor naţiomale şi intereselor comune ce există între maghiari şi secui să ia în considerare pericolul ce ameninţă naţiunea maghiară din partea unor naţionalităţi strine, şi fără zăbavă să grăbească a se uni cu armata maghiară concentrată la Seghedin, cu care împreună să plece împotriva duşmanului[31]’’.
  • unul către comandametul general de la Sibiu; baronul Puchner, este somat să ia toate măsurile prin care secuii să plece imediat către Ungaria ,,făr’ de-a  încerca vr’o împotrivire[32]’’.

Trebuie să spunem că armata secuilor se scindează în două; o parte se opune ordinelor  primite de la guvernul maghiar; partea a două porneşte către localitatea indicată de către guvernul maghiar, dar în drumul ei comite o serie excese de brutalităţi.

 Neputând convinge pe secui să îi ajute, maghiarii trimit un ordin către regimentul de grăniceri români de la Năsăud, prin care i se cerea să plece imediat către Seghedin pentru a executa servicii de garnizoană; sub această mască doreau ca acest regiment să fie trimis în luptă împotriva sârbilor şi croaţilor. Înlocuitorul legal la comanda regimentului ordonă grănicerilor că dacă vor primi ordin de a lupta împotriva sârbilor sau croaţilor să nu execute acest ordin ci să rămână credincioşi jurământului faţă de împărat şi să nu depună alt jurământ pentru a nu slăbi legăturile ce există între trupele grănicereşti[33]. Fiind bine informaţi de intenţiile guvernului maghiar ostaşii din trupele regimentului de grăniceri de la Năsăud au hotărât să nu execute ordinul primit, iar în cazul în care ar fi fost forţaţi să treacă de partea ,,fraţilor de arme, cu care au luptat de atâtea ori sub acelaş steag împărătesc, împotriva Franţei, Prusiei şi ai altor duşmani ai Austriei. Din documente reiese faptul ca primul batalion din regimentul Năsăudean pleacă spre Ungaria la data de 23 iulie 1848. Despre plecarea acestui batalion aflăm că acesta a plecat spre seară către Bistriţa şi că ,,o ceată din acel batalion a cântat pe strada principală doine jalnice[34]’’. Un ultim cuvânt dat subofiţerilor de către comandantul Urban, a fost să nu uite jurământul depus faţă de împărat, iar în localitatea Cuzdrioara colonelul a ţinut un ultim discurs soldaţilor reamintindu-le că cel mai presus jurământ este cel făcut către împărat şi orice s-ar întâmpla ei sunt datornici să îl respecte cu sfinţenie. În data de 25 iulie, batalionul  a fost inspectat în localitatea Cuzdrioara de către o comisie de revizieconstituită din: colonelul Iblonsky, ca locţiitor al generalului Galbrunn din Cluj şi comisarul Aloys Schopf. Această inspecţei avea ca scop depunerea unui nou jurământ pe constituţia maghiară. Despre refuzul ostaşilor români grăniceri afăm din raportul trimis de către comisia mai sus amintită către ministerul maghiar ,,După ce li se cetiră soldaţilor în limba lor şi în modul obişnuit articoli de războiu 1, 18 şi 38, când ajunserăm la luarea jurământului, păşiră înaintea frontului câte doi reprezentanti de fiecare grad de la sergent în jos şi declarară, că nu numai  în numele soldaţilor prezenţi ci în numele întregii populaţii grănicere roagă să nu fie forţaţi să depună alt jurământ schimbat decât cel ce există de un secol[35]’’. Încercările comisiei de inspecţie militară de la Cuzdrioara au rămas fără rezultat. Pentru aşi arăta dezaprobarea faţă de jurământul ce urma să îl facă către naţiunea maghiară la momentul în care garda maghiară din Dej, a vrut să alăture tricolorul lor lângă drapelul împărătesc negru-galben, aceştia au fost respinşi cu baionetele de soldaţii români şi au declarat că: ,,batalionul este hotărât să-şi verse sângele pentru drepturile casei domnitoare[36]’’.

Cu toate ordinele şi ameninţările primite de la ministerul maghiar, soldaţii români au refuzat să plece la luptă împotriva sârbilor şi croaţilor, astfel comandantul batalionului maiorul Pop se văzu nevoit să demisioneze. Ajunşi în localitatea Beba, comandantul batalionului raportează ministerului de război din Viena despre cele întâmplate şi îl roagă ca batalionul pe care îl comandă să fie trimis în Italia, el va aştepta ordinul de plecare în localitatea mai sus amintită. Simultan cu raportul trimis ministerului de război de la Viena, comandantul mai expediază rapoarte către: ministerul maghiar de la Buda; comandamentelor generale din Ardeal şi Banat; comandantului trupelor din Obecse şi comandei regimentului II din Năsăud.

În urma sosiri în data de 15 august, a unor ordine clare, comanda batalionului a fost pusă într-o situaţie neplăcută, la insistenţele colonelului Marcziáni şi ale comisarului Vucovici, soldaţii au primit cu destulă răceală ordinul de a se întoarce la Seghedin. Pe drum ostaşii au fost lăsaţi de capul lor, ofiţerii mergând în trăsuri înaintea batalionului.

Imediat după sosirea la Seghedin, batalionul a fost îmbarcat în trenul care îi aştepta să plece la Pesta; dar trenul nu va opri aici ci va merge mai departe ci conform unui ordin sosit ulterio îşi va continua drumul la Pojun. Drumul a fost destul de anevoios, dar şi din punct de vedere al hranei fiind lipsiţi de acest mijloc de trai.

Ajuns la Solnoc batalionul a fost pus sub pază şi investigat asupra insubordonării de la Seghedin; astfel i s-a tăiat orice comunicare cu exteriorul fiind privat atât de corespondenţa personală a ostaşilor dar cel mai important fapt  întâmplat a fost că nici comandantul regimentului  din care făcea parte batalionul nu a avut voie să vorbească cu oamenii. Trebuie menţionat faptul comisiei de investigare a insubordonării era formată numai din ofiţeri maghiari.

Datorită comportării josnice a ofiţerilor maghiari faţă de românii din batalionul I năsăudean, fraţii lor rămaşi acasă au declarat că ,,nu mai doresc să fie nici un ofiţer maghiar în unitate, nu mai doresc să cunoască constituţia maghiară şi sub nici un fel nu recunosc supremaţia şi suveranitatea maghiarilor[37]’’.

Comisia însărcinată cu cercetarea faptelor de insubordonare a întocmit un raport detailat în care prezenta refuzul românilor de a lupta împotriva sârbilor şi croaţilor ; ,,….după ce românii grăniceri care todeauna au fost credincioşi clasei domnitoare şi au ţinut la onoarea lor naţională, la tradiţiile şi trecutul lor au văzut că în ţară se ivesc mişcări revoluţionare şi că maghiarii înjură şi insultă tot ce e împărătesc , nu e de mirare că au refuzat să lupte împotriva sârbilor şi croaţilor’’. Despre întâmplările petrecute de acest batalion se cunoştea în ţară iar populaţia din localităţile grănicereşti stăteau pe un butoi de pulbere gata să explodeze. Despre situaţia localităţilor grănicereşti a aflat şi comisia de cercetare şi a încheiat raportul către ministrul maghiarastfel ,,…. dacă batalionul va fi pedepsit, atunci  foarte uşor se poate întâmpla ca poporul să se răscoale şi să răzbune sângele fiilor săi; în încheierea raportului comisia a propus ca batalionul să fie ,,graţiat’’.

Lucru foarte important petrecut în parlamentul maghiar a fost faptul că toţi deputaţii maghiari ,,doreau maghiarizarea armatei’’ dar aveau păreri diferite asupra procedeului de maghiarizare. La jumătatea lunii septembrie, mionistrul de război maghiar publică ,,noua lege de recrutare’’ având ca principale puncte:

  • Dieta autorizează ministerul să recruteze 200.000 ostaşi din întreaga ţară; care vor lupta pe teritoriul ţării şi la graniţele ei contra duşmanilor care doresc să vină din afara statului;
  • limba  de comandă din aceste regimente este limba maghiară; nu vor fi toleraţi ofiţeri care nu cunosc limba maghiară, iar întreaga armată va jura pe constituţia şi independenţa naţiunii maghiare.

Această lege precum şi a şcolarizării, lovea în principal în naţiunea română şi în al doilea rând în regimentele grănicereşti puse la dispoziţie de către împăratul Ferdinand, ministrului maghiar; regimente ce refuzau să jure pe constituţia maghiară şi să-şi verse sângele pentru independenţa naţiunii maghiare.

În septembrie, Dieta maghiară a luat în discuţie un proiect de lege privitor la munţii regimentelor; dar deputatul Oniţiu a replicat dietei; ,,Cum văd despre nefericiţii români comisiunea a uitat totul; ea vorbeşte doar despre secui măcar că în Transilvania se găsesc şi regimente româneşti de graniţe care încă cer cu tot dreptul ca munţii să fie ai lor’’. După lungi discuţii  sa ajuns la concluzia ca în lege să apară cuvântul ,,grăniceri’’ pentru a putea fi prinşi şi românii. Din partea ministerului austriac se pregătise un memoardum către împărat prin care se cerea să nu confirme legile dietei maghiare, şi să nu aprobe un minister maghiar pentru că ar fi dăunător atât Ungariei cât şi Austriei.

După respingerea de împărat a legilor propuse de dieta maghiară, regimentele de grăniceri români încetau detaşarea către ministerul maghiar, revenind ordinele ministrului de la Viena.

Kossuth lupta din răsputeri pentru înfrângerea croaţilor; dar nu trebuie uitat faptul că a emis un ordin prin care se spunea că: ,,ofiţerii care refuză să lupte pentru Ungaria să fie împuşcaţi’’.

La 22 septembrie, împăratul Ferdinand,  numeşte pe generalul de divizie Francisc Lamberg comisar plenipotenţiar, care primeşte însărcinarea de a se deplasa la Pesta pentru a face pace în războiul dintre sârbi, croaţi şi maghiari; dar din nefericire generalul este asasinat de proletarii maghiari fanatici ai lui Kosstuth. După ce au aflat ceilalţi generali despre asasinat; au declarat maghiarii rebeli şi barbari şi au refuzat să mai execute  ordinele ministerului maghiar.

La data de 3 octombrie, monarhul declară dizolvarea dietei maghiare, anulează toate legile şi ordinele emise de dietă, ia primele măsuri împotriva asasinatului generalului Lamberg; astfel se produse ruptura dintre coroană şi maghiari, ruptură ce a fost definitivă.

 Profitând de confuzia generală în care se afla imperiu, la data de 11 octombrie, Kossuth publică în ziarul Közlöny (Gazetă) următorul ordin: ,,După ce din mila Domnului şi prin înaintarea victorioasă a vitezelor noastre trupe cauza sfântă a patriei este deja atât de asigurată, încât întreaga armată a rebelului Iellacici, bătut crunt la Alba regală, s-a refugiat spre Viena; iar hoarda condusă de Roth şi constând în 10.000de soldaţi a fost capturată până la cel din urmă individ,inclusiv generali şi ofiţeri; deci întraga forţă a duşmanului în scurt timp va fi cu totul nimicită ori apucând cu laşitate la fugă va fi alungată din ţară; astfel conform hotărârii ţării, în numele Majestăţii sale regelui şi a patriei li se impune ca strictă îndatorire tuturor comandamentelor fortăreţelor aflate în Ungaria, Ardeal, Slovania şi Croaţia precum şi tuturor militarilor aflaţi în aceste fortăreţe ca:

  1. 1.            După publicarea acestui ordin în organul oficial Közlöny imediat să se abordeze steagul tricolor maghiar;
  2. 2.            Să trimită în scris comisiei de apărare a ţării despre executarea ordinului, apoi declaraţia de fidelitate către Ungaria şi ţările anexate precum şi asigurarea că nesimţit vor da ascultare ordonanţelor acestei comisii. Dimpotrivă vel ce va nesocoti acestă îndatorire, va fi considerat ca trădător de patrie şi declarat ca stând afară de lege aşa că poate fi prins şi împuşcat de oricine.

Acest ordin  are menirea în primul rând de a manipula trupele maghiare în şens pozitiv; iar prin ameninţările asupra ostaşilor celorlalte naţionalităţi creează  o stare conflictuală destul de tensionată gata să izbucnească un conflict în orice moment. A doua mare manipulare a lui Kossuth este încearcarea de ascundere a adevărului în legătură cu mersul revoluţiei în Transilvania în special în Munţii Apuseni; iar ca totul să fie complet mai trebuia adăgată cireaşa pe tort în turnul bisericii din curtea fortăreţei se abordeză tricolorul maghiar. Conform acestui ordin mai târziu se vor înfiinţa ,,tribunalele de sânge’’ care vor activa pe Valea Mureşului vânând populaţia română ca pe iepuri fără a ţine cont de vârstă.

Ofiţerii batalionului I năsăudean au refuzat să depună jurământ de credinţă pe constituţia maghiară, iar soldaţii s-au văzut trădaţi în aspiraţiile lor de a nu lupta împotriva fraţilor lor şi sub comandă maghiară;[38]indiferent de acţiunile întreprinse împotriva românilor de a-i face să depună jurămaânt rezultatul a fost nul. Despre acest eveniment aflăm şi dintr-o scrisoare trimisă de sublocotenentul Iacob Rinziş, secretarul fondului năsăudene Nestor Şimon, aflăm următoarele destăinuiri: ,,După ce s-a ţinut consiliul de război au hotărât a se arbora flamurile ungureşti.Aşa toţi ofiţerii au făcut act de renunţare’’.

 În luptele purtate regimetele grănicereşti s-au afirmat prin vitejie şi eroim, astfel că Regimentul al doilea grăniceresc român a fost decorat cu vitejia romană reânviată.[39]

Neputând lua o hotărârea de a lupta sub steagul maghiar comandantul batalionului unu grăniceresc român a plecat la Viena pentru a cere instrucţiuni ministrului de război. Dar un eveniment nefericit petrecut cu puţin timp înainte a făcut rezultatul călătoriei nul. O dată cu plecarea comandantului batalionului a plecat şi căpitanul Petrizzevici la Pojun de a cere aprobarea ca bataliuonul să fie cantonat în altă parte deoarece soseau ştiri care îi alarmaseră pe români. Din motive necunoscute ordinul de mutare anu a mai ajuns să fie executat.

Hotărârea holdaţilor  a fost de nestrămutat; cei mai îndrăzneţi au dezertat cu toate ameninţările de instituire a curţii marţiale; dar şi ofiţerii au refuzat să depună jurământ de credinţă faţă de constituţia maghiară. La refuzul unanim  comenduirea maghiară se vede nevoită să trimită batalionul la reşedinţa lui din Ardeal.


[1] David Prodan, Răscoala lui Horea, Vol. I, p. 50 – 55.

[2] Viaţa bisericească a comunei Racoviţa.

[3] Împăratul reprezenta statul.

[4] La început generalul permite îndeplinirea dorinţelor românilor; dar după ce linişteşte poporul va adopta o altă atitudine faţă de români. El va începe o mult mai cruntă şi mai sistemetică decât cele anterioare. Dacă până la Bucow, românii nu fuseseră siliţisă accepte unirea cu Roma, acum rezultatul era invers, iar toate inscrisurile s-au făcut sub dictarea acestuia de către ,,Comisia de dezmembrare’’ care lucra la Sibiu, sub preşedenţia lui.

[5] Ioan Lupaş, Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944,  p. 90 – 95.

[6] Virgil Şotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, Cluj, 1975, p. 60 – 70.

[7] Denumită şi taxa marhelor (vitelor).

[8] George Bariţ, Material pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: ,,Transilvania’’ XVI, nr. 5 – 9 din 1885, p. 30 -40.

[9] Ioan Lupaş, Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944,  p. 90 – 100.

[10] Augustin Bunea, Istoria regimentelor grănicereşti, Blaj, 1941, p. 35- 40.

[11] Pichete.

[12] Creiţar, bănuţ, gologan.

[13] Aceşti bani erau reţinuţi după înfiinţarea Fondului de montură în anul 1771, conform lui G. Duzinchevici, în ,,Date noi relative la istoricul Regimentului I de grăniceri români din Transilvania’’, în ,,Revista arhivelor’’, LIV, nr. 4 din 1977, p. 20 – 24.

[14] George Bariţ, Material pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: ,,Transilvania’’ XVI, nr. 5 – 6 din 1885, p. 20 -25.

[15] J.H. Benigni, Statistische Skizze der Siebenbürgischen Militärgrenze, Hermannstadt, 1834, p. IX –X. Acest statut, este o adevărată constituţie pentru teritoriul graniţei militare, tipărit în limba română, a format baza instituţiilor militare, social-economice, cultural-religioase, juridice şi financiare din această regiune, prevederile fiind obligatorii pentru întreaga populaţie grănicerească.

[16] R. Kurtschera, Istoria pragmatică a graniţei militare, mss nr. 180/I în Arhiva bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române Sibiu.

[17] George Bariţ, Material pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: ,,Transilvania’’ nr. 23-24/1884, p. 180 -183, şi ,,Transilvania’’ nr. 5-6/1885, p.30-35.

[18] Arhiva familiei Florianu, ,,Muster-Liste’’ 1777, coala 30 şi 31. G. Bariţ, citând aceeaşi sursă indică în alt loc doar 23 localităţi militarizate în totalitate, omiţându-se localităţile Spini şi Căoi şi trecând în locul lor Baru Mare; vezi ,,Observatoriulu’’ VIII, nr. 20/1885, p. 75 -80.

[19] ,,Gazetă Transilvaniei’’ XIV, nr. 18 din 1851, p. 83.

[20] Arhiva familiei Florianu, Fond Regimentul I de graniţă, Protocol de predare-primire a localităţii Racoviţa către administraţia civilă la data de 30 martie 1851.

[21] Arhiva Şcolilor Grănicereşti (ASG),  Despre situaţia şcolilor grănicereşti la finele anului şcolar 1873-1874, p. 5 -10; E. Nicu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 20-25; V. Popeangă, Presa Pedagogică din Transilvania 1860 – 1918,  Bucureşti, 1966, p. 10-15.

[22] Arhiva Şcolilor Grănicereşti, Protocolul şedinţei respective şi E. Nicu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 20-25; Pentru activitatea lui Moise Panga în rândurile Comitetului de administrare a Fondului Şcolaristic (CAFS), vezi Arhiva Şcolilor Grănicereşti, documentul nr. 6/1863, iar pentru a lui Ioan Măcelariu vezi Arhiva Şcolilor Grănicereşti, documentul nr. 7/1865 şi Protocolul şedinţei CAFS din 25 martie 1865 şi altele.

[23] ASG, raport la adunarea generală din 1921; E. Nicu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 20-23.

[24] Statute pentru reprezentarea, inspecţiunea, administrarea ,,Fondului şcolaristic al foştilor grăniceri din regimentul I român’’, Sibiu, 1888, passim.

[25] Pentru viaţa şi activitatea lui David Urs vezi: F. Rieger, Oberst David Urs Baron Urs de Marghita, Hermannstadt, 1989; V. Lazăr, Baronul David urs de Mârgineni, Sibiu, 1923.

[26] ASG, Raportul CAFS la adunarea generală din 30 ianuarie 1905; E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p.23 – 24; C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Făgăraşul, 1927, p. 314.

[27] ASG, Raportul CAFS la adunarea generală din 30 ianuarie 1905.

[28] E. Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului grăniceresc întâi valah,  Bucureşti, 1943, p. 24; ; C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave, vol. I, Făgăraşul, 1927, p. 312 -314.

[29] C. Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi depe Târnave, Sibiu, 1928, p. 49-50. Foaia pedagogică, vol. I, nr. 18/1897, p. 300-304.

[30] Gazeta de Transilvania, Foaia pentru minte inimă şi literatură şi alte ziare contemporane germane şi maghiare.

[31]  Din raportul d.d. 20 septemvrie 1848 al auditoriului Leitzendörfer către ministerul de războiu, p. 15.

[32] Din raportul d.d. 20 septemvrie 1848 al auditoriului Leitzendörfer către ministerul de războiu, p. 17.

[33] Din raportul d.d. 20 septemvrie 1848 al auditoriului Leitzendörfer către ministerul de războiu, p. 25 -28.

[34] Autobiografia vicarului Grigore Moisil, p. 12.

[35] Raportul comisiei de inspecţie către ministerul maghiar din data de 26 iulie 1848.

[36] Raportul comisiei de inspecţie către ministerul maghiar din data de 26 iulie 1848.

[37] Virgil Şotropa, Păţeniile batalionuluim I năsăudean în 1848 – 49, Redacţia, administraţia şi direcţia revistei, ,,Arhiva Someşană’’, Năsăud, liceul. Gh. Coşbuc, Năsăud, 1931, p. 390 -391.

[38] G. Bariţ, Istoria regimentului al II-lea românescu, Braşov, 1874, p. 275.

[39] V. Bighigean, Poëmation de secunda legione Valachica, în Arhiva someșeană, 1926, nr.4, p.51-60.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: