Concordatul cu România

Scurt istoric. În Constituţia României din anul 1923, unul din articole reglementează activitatea cultelor, care prevede că: ,,raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege’’. Este evident că Biserica Romano–Catolică din România, ar fi trebuit ca din punct de vedere juridic–administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici. Datorită acestui articol din cea mai de seamă lege a unui Stat, Roma ia hotărârea de a duce unele tratative cu guvernanţii români, cu scopul de a încheia un concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano–catolic din România să se stabilească nu prin lege, ci prin acest act diplomatic.

Tratativele în anul 1920, după terminarea primei conflagraţii mondiale, când România era guvernată de Averescu, iar ministrul Cultelor era Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican era D. Pennescu. Vaticanul trimite guvernului României din aceea perioadă un anteproiect de Concordat în care, printre altele cere dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de ,,Biserică apostolică romană’’.

Guvernul român acceptă, încheierea unui Concordat–în principiu, (dar cred că acceptarea a fost una dintre marile greşeli ale guvernanţilor români), dar resping anteproiectul şi trimit la Roma un alt proiect, redactat încât ,,interesele ţării să fie apărate’’. ministrul cultelor Octavian Goga, face un comentariu pe care îl alătura proiectului. În comentariul său cere ca ,,organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece uneori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan’’[1]. Noul proiect cere ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat  pe care l–au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de ,,Biserică apostolică romană ’’.[2]

Din documentele timpului, rezultă că, Octavian Goga sesizează caracterul dubios al anteproiectului Romei şi împuterniceşte pe ministrul Pennescu să comunice Vaticanului observaţiile făcute pe marginea documentului. Dar, Sfântul Scaun nu ţine seama observaţiile făcute şi trimite la Bucureşti un alt proiect de Concordat, al cărui conţinut este mult mai restrictiv la adresa Statului român decât primul. Guvernul îl respinge şi pe acesta motivând că el ,,cuprinde abateri esenţiale de la punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă garanţiile de care, credem că, în interesul Statului, avem neapărată nevoie’’[3].

În decembrie 1921, cade guvernul Averescu, iar problema revine noului guvern instalat al lui I.C.Brătianu. În ciuda numeroaselor sale merite politice, lui îi revine răspunderea pentru contiuoarea şi încheierea tratativelor asupra Concordatului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru interesele şi prestigiul Statului român. Tergiversările durează mult timp, dar Vaticanul nu se lasă şi trimite la Bucureşti un nou proiect de Concordat foarte diferit de cel din anul 1920 şi anul 1921, cerând o autonomie aproape totală a Bisericii Catolice din România, iar Biserica greco–catolică care până atunci a fost considerată Biserică românescă, să fie înglobată în cea Romano–Catolică şi să fie organizată în ,,condiţiile Condicelui de drept canonic al Vaticanului’’. Mai cere ca Fondul de studii şi Fondul religios să nu mai fie administrate de Stat, ele să fie predate Bisericii Romano–Catolice. Trebuie reţinut faptul că în momentul predării celor două fonduri, proprietar al tuturor bunurilor Bisericii catolice ar fi papa, ca şef suprem al acesteia. Într–un articol special se specifica că ,,episcopii, clerul şi credinciosii Bisericii Catolice pot comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control al autoritătilor Statului român’’.

În anul 1924, guvernul liberal al lui I.C.Brătianu, acceptă negocierile asupra ultimului proiect de Concordat, dar Vaticanul este foarte rigid iar guvernul român începe să facă concesii, ajungând până la urmă să cadă de acord, dar nu va ajunge să semneze deoarece vremurile se schimbă şi cade de la putere. Opera de semnare a Concordatului îi va reveni guvernului Averescu, care revine la putere în anul 1926.

Guvernul Averescu ,predă portofoliul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor lui Vasile Goldiş. Dacă până atunci nu s–a produs nici o minune politică, se va produce cu V. Goldiş care pentru început ,el este un adversar de temut al Cocordatului, de–a lungul timpului el îşi schimbă atitudinea şi la 10 mai 1927, va semna la Roma, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul obţine o victorie asupra demnităţii şi intereselor româneşti. Nu trebuie să omitem că opinia publică află despre aceste fapte în anul 1928, când este denunţată semnarea Concordatului în ziarul ,,Telegraful Român’’ din Sibiu. Tot în acelaşi an 1928, Nicolae Titlulescu ,cere Vaticanului mai multe ,,declaraţii imperative’’[4] cu scopul de a atenua gravitatea documentului. Cum este de aşteptat, Vaticanul refuză, dar Titlulescu insistă. Monseniorul Dolci, care la aceeea vreme era demnitar al cancelariei papale îi spune confidenţial lui Titlulescu că ,,este vorba de rezistenţa personală a papei’’.

În anul 1929 la guvernare ajunge partidul naţional–ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care termină ce a început guvernul Averescu şi continuată de către Brătianu. Nu trebuie uitat că au loc proteste ale opiniei publice, ale intelectualităţii, ale ierarhilor ortodoxi, de care guvernul nu ţine seama, iar în luna mai 1929, supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Cu toate protestele, intervenţiile în Parlament şi declaraţiile comune, Corpurile legiuitoare, votează ratificarea. Textul documentului este publicat în Monitorul Oficial din 12 iunie 1929, cu o lună înainte de ratificarea lui la Roma.

La 16 aprilie 1932, un număr de 27 deputaţi ai Camerei întocmesc şi semnează un proiect de lege, din iniţiativă parlamentară, cer denunţarea Concordatului. Concordatul va rămâne în vigoare până în anul 1948, când va fi denunţat de către guvernul condus de Petru Groza.


[1] Ghibu Onisifor, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sf. Scaun, Cluj, 1935, p.XI.

[2] În vechile legislaţii austro-ungare, patronatul conferea Statutului, reprezentat prin rege, dreptul de proprietate şi control asupra averilor publice. După primul război mondial, patronatul asupra bunurilor din Transilvania, deţinute de fostul stat maghiar, trec de drept pe seama regelui Romăniei.

[3] Ghibu Onisifor, Acte şi documente privitoare la Statul romano-catolic ardelean,Cluj, 1933, p.48.

[4]  Colecţia ziarului Telegraful Român, 10 mai 1927.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: