Iancu şi guvernul vienez

Motivele pentru care guvernul de la Viena, refuză să acorde aceleaşi drepturi românilor ca saşilor şi sârbilor nu le cunosc îndeajuns; dar cert este că proiectul de a înfiinţa o provincie românească în cadrul monarhiei deranjază sistemul de guvernare absolutistă care se instalează din nou. Realizarea unei provincii româneşti în cadrul imperiului ar fi avut consecinţe atât pe plan politic, economic, juridic şi religios; ştirbind astfel din atribuţiile coroanei; tot aici trebuie amintit că toate regimurile reacţionare detestă noul deci implicit şi progresul. Pe lângă cauzele enumerate până aici mi se pare foarte interesantă una cu caracter politic aceea că – guvernul de la Viena se teme de întărirea politică a românilor şi de primejdia pe care aceasta o poate prezenta pentru monarhia austro-ungară.

Acţiuni duşmănoase la adresa românilor se exectă de către saşi prin răspândirea de informaţii false care au creeat un climat de nesiguranţă şi incertitudine, pe tot parcursul anului 1849.

Nu trebuie uitat faptul că însuşi împăratul a făcut o declaraţie[1] delegaţei române prin care după părerea mea românii trebuiau să se teamă de proprii lui fii; dar delegaţia română de la aceea vreme nu a interpretato în mod corespunzător; s-a crezut că toţi românii cărturari sunt nişte trădători.

Drumul la împărat l-au făcut conducătorii români în frunte cu Iancu, fiind siliţi de împrejurări. Ideea de a unii toţi românii într-o singură provincie, delimitată clar, administrată unitar de elementele naţionale au fost considerate de reacţionarii austrieci ca fiind revoluţionară. Din acest punct de vedere al reacţionarilor austrieci intelectualii romîni au fost consideraţi  primejdioşi pentru monarhie.

Delegaţia română nu a putut convinge pe tânărul împărat şi nici pe guvernul lui de intenţiile bune ale românilor faţă de coroană, memoriile scrise, asigurările verbale şi tot comportamentul diplomatic al acestora,  nu au făcut să schimbe atitudinea şi comportamentul  ostil al Curţii; astfel că odată pacea stabilită românii nu se vor alege cu nimic din promisiunile făcute, deci nici de drepturile politice, economice, juridice şi religioase ce li se cuveneau.

Guvernul va face un plan secret, pentru tratarea problemei românilor; cu toate că românii au ajutat Austria, aceasta nu le acordă drepturile cuvenite, ei fiind consideraţi  ca ,,nişte fii pierduţi, care abia au fost regăsiţi.[2]’’ Despre politica ce trebuie aplicată românilor le vom găsi la comisarul de Transilvania,  Eduard Bach, şi la guvernatorul Wohlgemuth; acestea constituie baza politicii guvernelor ce se vor perinda sub domnia lui Francisc Iosif. Regimul reacţionar al lui Schwarzenberg aplică politica asupra românilor imediat ce revin trupele imperiale în Transilvania; din acest punct de vedere se grăbeau şi ameninţau din toate părţile ca cetele de moţi să fie cât mai repede dezarmate; interzic toate manifestările ce ar avea caracter politic; astfel că pe lângă caracterul social pe care l-a avut lupta mai primeşte şi unul politic. Dacă guvernul reacţionar ar putea să înfrângă respectul şi autoritatea eroilor, ar putea destrăma popularitatea acestora în rândul maselor.

Despre respectul pe care l-a avut Iancu şi Axente, este găsit în arhivele militare din Sibiu, în care se menţionează la data de 1 noiembrie 1849, este arestat şi închis într-o cazarmă din Sibiu. La data de 15 decembrie 1849, o patrulă este trimisă să îl aresteze pe Iancu la un târg de ţară, dar este confundat cu tribunul Fodor Vasile; care protestează vehement. Ştirea despre arestarea tribunului s-a răspândit repede în târg; afând despre intenţiile soldaţilor Iancu, se prezintă comandantului patrulei, declarând că se predă de bună voie. În situaţia creeată la faţa locului patrula militară stătea pe un butoi cu pulbere, lipsind doar scânteia de iniţiere; lucru care după părerea mea se întâmpla dacă nu intervenea Iancu să aplaneze conflictul dintre patrula militară şi poporul strâns în jurul eroului din munţi; cam în aceeaşi perioada au fost arestaţi mai mulţi conducători români din diferite zone ale Transilvaniei[3].

În astfel de situaţii creeate din greşeală sau din prostie de comandanţii militari imperiali, poporul (chiar neştiutor de carte) român simte că împăratul nu doreşte să îi mai fie prieten; trebuie menţionat faptul că la aceea dată ordinul de arestare al unui om trebuia dat de către guvernator; geaba au încercat să lanseze zvonuri care nu aveau nici o acoperire legală pentru că poporul a înţeles jocurile perfide ale puterii.

Datorită întâmplărilor pregătite din timp, la data de 10 ianuarie 1850, se redactează un nou memoriu către guvern, în care românii prezintă regimul aplicat în Transilvania, exprimându-şi decepţia şi amărăciunea.

În context politic, reorganizarea teritorială este pusă la cale cu excluderea totală a elementului românesc; astfel că unităţile administrative cu caracter românesc sunt desfiinţate, fiind anexate în bucaţi mai mici jurisdicţiilor străine. Intelectualii români care puteau să ocupe funcţii publice sunt înlăturaţi din viaţa politică, în locul lor sunt preferaţi foştii feudali; românii sunt constrânşi cu forţă militară să contribuie la reclădirea caselor devastate ale ungurilor, chiar dacă şi aceştia au avut pierderi şi nu dispun de adăpost; judecătorii tribunalelor de sânge se plimbă nestigheriţi prin ţară, iar conducătorii românilor sunt arestaţi la cel mai mic denunţ al ungurilor şi saşilor; atmosfera de ură era întreţinută şi adâncită de către clasele exploatatoare; pentru a-şi putea menţine poziţiile politice şi economice ocupate.

Nemaiputând rabda jocurile murdare ale claselor exploatatoare, Iancu se hotărăşte în februarie 1850, să plece la Viena, împreună cu o delegaţie, pentru a smulge drepturile politice ce se cuvin românilor. Din documentele vremii reiese faptul că prin satele pe unde a trecut Iancu, ţăranii români l-au primit cu manifestaţii.[4] La data de 6 februarie, Iancu ajunge la Oradea, unde era aşteptat de mii de cetăţeni maghiari care vroiau să vadă pe conducătorul moţilor. De remarcat este faptul că şi autorităţile locale l-au primit cu mult respect. Iancu este vizitat de către Comisarul suprem regesc, iar comandantul militar local îl invită pe Iancu la masă.  Preotul Balint, care l-a însoţit pe Iancu în această călătorie povesteşte că după întâlnirea pe care Iancu a avuto cu oficialităţile prezentate mai sus, şi unde li s-a vizat permisele de liberă trecere, abia au reuşit să străbată mulţimea de maghiari adunată să vadă cu ochii lor pe eroul român al munţilor; mulţimea striga plină de admiraţie: ,,Ez am a moc  fiu![5]’’ ; iar la plecare populaţia maghiară care l-a aşteptat striga bineînţeles tot în limba maghiară ,,Eljen Janku![6]’’. De o astfel de primire a avut parte delegaţia condusă de Iancu şi în momentul ajungerii la Budapesta. La Budapesta a fost primit de autorităţile civile şi militare; a fost invitat la un supeu şi la balul din palatul generalului Haynau; pe tot parcursul şederii în palat a fost înconjurat de ofiţeri superiori ai armatei.  A fost lăudat pentru vitejia de care a dat dovadă de către generalul de Machio, care a luptat într-un regiment românesc. Cea mai importantă idee pe care trebuie să nu o omitem este că la aceea dată Iancu a fost recunoscut ca şi comandant a moţilor, iar vitejia lui a fost unanim recunoscută în toate cercurile militare din Austria.

 Plebea mghiară îi lua apărarea lui Iancu de către autorităţile habsburgice, fapt care  l-a impresionat pe Iancu, omagiu exprimat spontan de către populaţia maghiară din pătura plebee a oraşului, care vedeau în el pe luptătorul pentru drepturile poporului şi pe neânfricatul erou al iobagilor din Munţii Apuseni. Manifestările de simpatie au dat curaj delegaţilor românilor care se duceau la Viena. Datorită intemperiilor vremii, Iancu, a trebuit să steie în Budapesta până pe data de 19 februarie, iar la Viena au ajuns la data de 8 martie[7].

Delagaţia românilor a fost primită bine, iar împăratul a relevat serviciile aduse de Iancu. După părerea mea această primire se datorează unei bune informări a împăratului de modul cum a fost primit Iancu pe tot parcursul drumului; împăratul a fost bine instruit la răspunsul care trebuia să îl dea luptătorilor români. Din documentele studiate a reieşit faptul că împăratul a fost mult mai cordial decât obişnuia să fie, dar foarte laconic în faţa unui erou admirat de un întreg popor şi mai multe naţiuni.

Pe perioada şederii la Viena, Iancu mai vizitează şi alte oficialităţi, din care doar ministrul Bruck, se arată binevoitor cauzei românilor.

Duşmanii lui Iancu dar şi al poporului român încep să se teamă de un eventual succes, al numeroaselor intervenţii ale delegaţei românilor atât la împărat cât şi pe lângă membrii importanţi ai oficialităţilor austriece; ei pun la cale un atac direct asupra lui Iancu pentru a-l discredita, astfel că la data de 29 ianuarie 1850, gazeta ,,Der Oesterreichische Volksbote’’, publică un articol calomios la adreasa lui Iancu, fiind acuzat de cruzime. Dar cu toate încercările făcute de a da replică asupra acestui calomios redacţia gazetei refuză să publice această dezminţire. Rectificarea s-a făcut în luna august, de această dată Iancu este elogiat iar acuzaţiile au fost retrase; dar  răul fusese deja făcut; astfel că şi de această dată uneltirile puse la cale de către duşmanii poporului român îşi atinseseră scopul propus.

La data de 11 martie, Iancu este primit încă o dată de către împărat, şi de această dată delegaţia condusă de eroul munţilor înaintează un memoriu; toţi membrii delegaţiei aşteaptă cu înfrigurare răspunsul împăratului; dar acesta din urmă găseşte formula potrivită pentru a amâna răspunsul spunând: ,,Voi cere de la miniştrii mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi îndeplinite’’. Iancu a aşteptat cu sufletul la gură hotărârea monarhului în ceea ce priveşte poporul român, dar această formulă nici de acum nu este dată, iar la abordările unei discuţii directe acesta nu s-a lăsat atras, rămânând foarte rece şi distant.

Nici de la ministrul Bach nu au obţinut mai mult decât o foarte slabă încurajare ,,Aveţi răbdare!’’ Dar câtă răbdare să mai aibă un popor care fusese obitit atâtea sute de ani, iar acum când marea majoritate a popoarelor europene îşi câştigaseră drepturile pe calea armelor, poporului român nu i se prevedea nici un viitor sigur, nici cel puţin dreptul la fiinţa naţională, practic se dorea desfiinţarea lui ca naţionalitate. Laurian, unul din  membrii delegaţiei române, fiind deprins cu asemenea eschivări, aduce în atenţia ministrului Bach, vorba despre decretul mult aşteptat de poporul român ,,pentru ca să se ştie pe ce să se bizuie’’ acesta i-a replicat: ,,La ce vă foloseşte vouă o hârtie, dacă nu e practică. Aveţi răbdare şi noi vrem să vi le punem toate în practică!’’

Din punctul de vedere al ministrului Bach, şi nu numai al lui, practica însemna realizarea concretă a revendicărilor de ordin politic, iar în timp ce decretul amintit de Laurian, îşi asuma responsabilitatea de a respecta aceste revendicări. Prin acest joc de cuvinte trebuie să înţelegem că ministrul vroia să scape de petiţionarii români fără a le da nici un act, căci fără acte nu aveau baza legală dată de guvern.

Revenit în munţi, Iancu constată că populaţia era foarte tulburată de iritările făcute de fisc, care şi-a atribuit cu de la sine putere proprietatea pădurilor de pe fostele domenii camerale; el încearcă să apere interesele juste ale foştilor săi lăncieri. Autorităţile locale sunt refractare la toate argumentele de drept. Cu cât Iancu insista mai mult pe lângă autorităţile locale, autorităţile silvice desfiinţau drepturi vechi şi interzicând moţilor orice beneficiu consacrat prin uz îndelungat. La toate acestea se adaugă şi atacul direct împotriva lui Iancu, de persoane din anturajul guvernatorului. Unele din aceste atacuri pleacă aşa cum am prezentat mai sus de la denunţul calomios al căpitanului Ivanovici[8], din data de 22 august 1849.

Ancheta făcută la faţa locului prin audierea martorilor nu a reuşit să scoată în evidenţă faptul că Iancu ar fi comandat şi particitat la măcelul împotriva populaţiei e etnie maghiară din Zlatna; contrar celor ce se doreau a fi aruncate ca acuzaţii împotriva Crăişorului, conducătorul anchetei a fost nevoit să recunoască faptul că Iancu a ordonat unei comisii să cerceteze pagubele suferite de stat, restituind o parte însemnată din aurul luat.

După mai multe anchete ordonate de către guvernul austriac, se constată că încercarea lui Kossuth, nu a adus nici o atingere fidelităţii naţiunii române.

Despre defăimările ce i se aduceau, Iancu, află de la funcţionarii români din birourile guvernatorului; află despre complotul împotriva sa şi de la anumiţi funcţionari saşi lucrători ai aceluiaşi birou prezentat mai sus. Cel mai grav fapt care vor avea consecinţe asupra eroului munţilor este fptul că împăratul Francisc Iosif, îl decorează pe Iancu,[9]consecinţe care vor avea complicaţii deosebit de grave.[10]

La data de 18 august 1849, ministrul Bach, propune ca Iancu şi camarazii săi să fie decoraţi; propunere aprobată de miniştrii şi transmisă împăratului la data de 20 august. La 12 septembrie, împăratul ia hotărârea ca generalul Wohlgemuth, să culeagă informaţii pe diferite filiere, despre autenticitatea faptelor de vitejie din timpul războiului săvârşite de Avram Iancu şi de camarazii acestuia, şi să facă propunerile cuvenite pentru decorarea eroilor români. Imediat ce acest ordin ajunge la Sibiu, guvernatorul ordonă măsuri de executare; astfel că sunt audiaţi toţi ofiţerii imperiali care colaboraseră cu cetele românilor pe parcursul desfăşurării revoluţiei. Ancheta va căuta să încadreze şi pe saşi în rândurile apărătorilor eroici ai Transilvaniei, datorită acestui fapt instrucţiunile primite nu sunt respectate şi sunt propuse persoane civile. Puşi lângă eroii români, burghezii saşi se consideră ofensaţi şi nici nu vor să audă despre o astfel de comparaţie care pentru ei nu era o onoare ci mai dgrabă o defăimare, considerându-se cu un statut social superior românilor iar în plus românii nu erau recunoscuţi oficial ca naţiune de sine stătătore. Pe lângă saşi mai sunt trecuţi pe listele cu propuneri şi câţiva funcţionari maghiari, spre a li se atribui meritul că ar fi rămas fideli dinastiei în clipele de  grea încercare pentru aceasta. Culegerea informaţiilor durează din mai multe motive, dar cel mai important după părerea mea este faptul că rapoartele ofiţerilor imperiali întârzie; întârzierea se datorează faptului că unii ofiţeri au trebuit să modifice de mai multe ori textul rapoartelor.[11]

În timp ce comisia numită de guvernatorul de la Sibiu, lucra pentru a pune într-o lumină proastă activitatea eroilor români şi a introduce pe lista de decoraţii alte persoane care nu ştiu din ce motive ar fi trebuit să fie decorate de către împăratul de la Viena, de la Ţarul Rusiei, sosesc prin intermediul guvernului de la Viena, decoraţii care erau practic dintre cele mai înalte ordine ce se dădeau în Rusia (au fost decoraţi: Avram Iancu şi Nicolae Bălăşescu cu crucea Sf. Stanislav ; Axente şi Szentivany cu crucea Sf. Ana; alte şase medalii de aur au fost conferite tribunilor mai importanţi; iar alte douăzeci şi patru de argint altor bravi luptători români).  Din anumite motive care nu se cunosc îndeajuns decoraţiile primite de la ruşi nu se distribuie imediat, ele vor fi înmânate destinatarilor peste trei luni, după ce toată lumea aflase de existenţa lor.  Datorită manipulărilor lui Iancu se acordă doar ordinul Sf. Ana, ci nu aşa cum se primise din partea rusească ca el să fie decorat cu crucea Sf. Stanislav; practic i s-a scăzut caracterul cu o traptă. Au loc intrigi şi jocuri de culise pe lângă guvernator, acesta cere guvernului să intervină pe lângă cabinetul ţarului să modifice categoria şi clasa decoraţiilor; propunerile fostului aliat sunt acceptate de către cabinetul ţarului, iar eroilor români li se vor acorda distincţiile cu noile modificări actualizate la propunerile celor prezentaţi mai sus. Memoriile sunt atât de bine redactate, cu lux de amănunte încât toată plasa de bârfeli o destramă cu uşurinţă; iar generalul Wohlgemuth, nu are cum să facă şi este obligat să ţină cont de ele, după ce sunt verificate foarte riguros. Guvernatorul trimite raportul său ministrului Bach, în luna iulie 1850, în baza căruia se va întocmi tabloul meritelor celor propuşi pentru a fi decoraţi, care obţine aprobarea consiliului de miniştri şi care va fi înaintat împăratului Francisc Iosif. În propunerile făcute sunt 61 de români, 60 de saşi, 13 unguri şi un armean. Eroii români sunt decoraţi cu ordinul ,,Coroanei de fier’’ clasa a III-a, fiind o decoraţie relativ înaltă şi care acordă purtătorului dreptul la titlul de nobleţe. La primirea şi citirea  listei cu cei care vor fi decoraţi împăratul în momentul când a ajuns la Avram Iancu, Axenze şi Balint, a şters cu propria mână şi a scris cu creionul: ,,Crucea de aur pentru merite, cu coroană[12]’’, pentru Andreica, Fodor şi Aiudeanu, a şters cu propria mână şi a scris cu creionul: ,,Crucea de aur pentru merite, cu coroană[13]’’, pentru Andreica, Fodor şi Aiudeanu, împăratul a crezut de cuvinţă să li se acorde doar ,, Crucea de aur pentru merite’’ fără coroană.  Făcând aceste modificări însăşi împăratul putem concluziona că decizia sa a fost influenţată şi de alţi factori; factori care au reuşit să îl convingă pe Francisc Iosif că prefecţii români nu sunt periculoşi pentru liniştea şi suguranţa coroanei, sau poate că de această dată monarhul cunoştea toate fazele tratativelor dintre Iancu şi Kossuth. Actele prezidenţiale ale guvernatorului maghiar au fost traduse imediat ce au sosit la Viena în germană, au fost puse la dispoziţia împăratului, a fost păstrat aşa de bine secretul  acestora că nici ministrul-preşedinte Schwarzenberg nu a ajuns să îl cunoască; iar cei doi directori unguri ai arhivelor au păstrat discreţie pe toată perioada domniei împăratului Francisc Iosif. După părerea mea gestul împăratului de a schimba propunerile de decorare a eroilor români îmi dă senzaţia că a citit actele ce au existat în arhiva lui Kossuth, în principal a ajuns la el scrisoarea guvernatorului maghiar datată 8 august 1849, adresată generalului Bem.

Autorităţile îl invită pe Iancu la Alba Iulia pentru a ridica medalia acordată dar fără a cunoaşte modificările făcute de împărat, el refuză ,,Medalia de aur’’ decernată de monarh inclusiv toate invitaţiile şi ofertele ce i se fac în această privinţă.

 În luna august a anului 1850, Iancu pleacă din nou la Viena, pentru a face parte din delegaţia naţională; ca şi până acum românii sunt trataţi cu vorbe frumoase dar cu amânări şi nimic concret.

Iancu este chemat de către prefectul poliţiei şi este întrebat dacă doreşte să accepte decoraţia austriacă; lucru care se întâmpla la începutul anului 1851; el îşi prezintă în faţa prefectului poliţiei motivele bine întemeiate pentru care nu poate primi decoraţia austriacă, dar cu aceeaşi ocazie expune şi motivele pentru care el primeşte decoraţia rusească. Această declaraţie prefectul poliţiei o consideră supărătoare, iar după încă trei zile Iancu este invitat să declare dacă primeşte sau nu decoraţia austriacă; răspunsul rămânând tot negativ. După alte câteva zile Iancu se prezintă din nou la prefectul poliţiei şi îi cere acestuia să ia notă de ce refuză decoraţia oferită de împărat; răspunsul este foarte frumos nejignitor, dovedind o tactică diplomatică foarte avansată pentru aceea vreme; Iancu a spus ,,Să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor.[14]’  Modul în care au interpretat acest răspuns mai marii guvernului austriac au considerat o ofensă adusă atât lor cât şi suveranului au fost invitaţi din nou la poliţie comunicânduli-se că au la dispoziţie opt zile pentru a părăsii teritoriul vienez, atât Iancu cât şi fruntaşi români. Poliţia secretă a fost tot timpul lângă Iancu şi a tovarăşilor săi, astfel că ministrul de interne a cunoscut fiecare mişcare a membrilor delegaţiei române, dar şi tot ce discutau în loclurile unde serveau masa; astfel că pentru ideile exprimate în public şi dorinţa lui de aşi vedea naţiunea fericită va avea de suferit. Modul în care este obligat să părăsească Viena mi se pare foarte jignitor la adresa unui membru foarte marcant al revoluţiei. Prezentarea făţişă a indicnării faţă de perfidia guvernului cred că a fost cunoscută cu mult timp înainte de a fi expulzat, iar atitudinea de a respinge decoraţiile oferite de monarh, a fost pretextul prin care guvernul să poată scăpa de delegaţii români care prin acţiunile lor deveniseră insuportabili. Ne putem da uşor seama de revolta de care a fost cuprins fostul prefect, în urma acestei decizii injuste, decizie care pentru toţi oamenii în asemenea împrejurare este o înjurătură pe faţă a oricărui om spusă sub o formă academică, dar care ascunde foarte multe lucruri de care se temeau la aceea vreme autorităţile.

Activitatea sa ca membru al delegaţie române se termină aici, dar şi speranţele de dreptate puse în gândul său că le va obţine de la împărat sunt spulberate cu această alungare a lui de pe teritoriul vienez; acum îşi dă mai bine seama că regimul austriac reânvie absolutismul dinainte de revoluţie, folosindu-se de vechile metode şi manevre, eliminând instituţiile creeate de izbucnirea furtunoasă a ideilor liberare. Pentru Iancu, împăratul Francic Iosif devine un tiran despotic de neânduplecat, iar prinţul Schwarzenberg veşnic bănuitor  faţă de intenţiile oamenilor politici români, nu mai face un secret din ostilitatea sa în orice realizare a revoluţiei. Atmosfera de care este stăpânită monarhia, programul românilor este un anacronism ciudat; ministrul Bach, care doreşte să salveze ce se mai poate salva din aparenţele liberarismului, va fi sacrificat. Înfrângerea programului de pe Câmpia Libertăţii devine inevitabil; nici autonomia, nici integrarea într-o unitate compactă a teritoriilor locuite de români nu se încadrează în concepţia rigidă şi reacţionară a guvernanţilor de la Viena; ajungându-se până acolo că nici revendicările de ordin cultural[15] nu sunt acceptate.     

Clasa politică se împarte în mai multe părţi; fiecrae susţinând anumite idei, idei care fac ca aceste părţi să distanţeze din ce în ce mai mult ajungându-se până la restrângerea libertăţilor. Proiectul de a împărţi Transilvania în trei zone; nu este o intenţie serioasă a guvernului, după părerea mea este doar un joc diplomatic. Descoperind jocul murdar al politicienilor imperiului, fruntasii români refuză să ia la cunoştiinţă intenţiile guvernului; ei vor insista pentru o recunoaştere de principiu a drepturilor cuvenite naţiunii în cadrul Transilvaniei; sperând că ajunşi în posesia unei astfel de recunoaşteri, să poată beneficia de toate drepturile si libertăţile în momentul în care se restabileşte viaţa constituţională.

Printre alte personalităţi ale vremii şi Iancu este martor al acestor evenimente şi jocuri politice, şi va accepta foarte greu rolul de supleant. Ajunge la Viena împreună cu Mihai Andreica, unde vor aştepta timp îndelungat, nedorind să se întoarcă acasă cu o înfrângere politică pe care nu o acceptă, astfel că ei vor duce o luptă crâncenă. Din declaraţiile unor personalităţi politice ale vremii, cei doi erau urmăriţi de poliţia secretă, pentru că ei vor dezbate problemele care le doresc a le rezolva.

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] G. Bogdan-Duică, Opere citate, p. 210 – 220; Este vorba de afirmaţia împăratului făcută în vara anului 1849, în faţa delegaţie românilor în care îşi exprima bănuielile ,,Între domniile-voastre se află oameni primejdioşi’’. Ele vor fi repetate la data de 9 septembrie 1850, noului episcop unit  Alexandru S terca Suluţiu.

[2]  Colecţia gazetei   ,,Die Presse’’  Viena, nr. 24, iulie 1849.

[3] N. Popea, Memorialul, 1849, p. 400 – 410; Însemnari mai sunt făcute şi de ,,A magyar polgar nagy naptara (Calendarul Mare Maghiar Polgar din Cluj), 1869, vol. I, p. 60 -70.

[4] A. Lupeanu, Documente privitoare la Avram Iancu, p. 120 – 135.

[5] Iată voinicul moţ!

[6] Să trăiască Iancu!

[7] G.Bogdan-Duică, Notesul de însemnări al lui Simion Bărnuţiu, 1849 – 1863, Bucureşti, 1934, p. 220 – 225.

[8] Despre acţiunea de defăimare a căpitanului Ivanovici, dar şi despre anchetele lui Wohlgemuth, găsim mai multe date în I. Ciurileanu, Studii şi documente, vol. I, 1863. Am amintit acest lucru pentru că în cuprinsul acestui capitol vreau doar să prezint doar comunicarea dintre Iancu şi împărat, făcând doar o trecere  în revistă a acțiunilor de defăimare impotriva eroului naţional Avram Iancu.

[9] I.I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor săi, Bucureşti, 1931, p. 25 – 30.

[10] Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 30 – 40.

[11]În unele documente studiate este vorba despre locotenetul Mânzat care a fost nevoit să modifice de patru ori textul raportului, după cum i s-a cerut, pentru a putea descrie activitatea prefectului Axente.

[12] I.I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor săi, Bucureşti, 1931, p. 35 – 55.

[13] I.I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor săi, Bucureşti, 1931, p. 35 – 55.

[14] I.I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor săi, Bucureşti, 1931, p. 55.

[15] Românii doreau să obţină un învăţământ bine organizat, de toate gradele, inclisiv să aibe o universitate proprie, guvernul abia oferă o şcoală normală şi o mulţime de promisiuni pentru dezvoltarea învăţământului primar.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: