Arhiva | septembrie, 2011

Iancu şi împăratul

18 sept.

     Încrederea lui Iancu, în clasa politică şi în împărat, sunt pierdute definitiv, iar promisiunile făcute sunt acum doar vorbe fără nici o acoperire, acestea au fost făcute pentru a lăsa poporul român pradă mizeriei fizice şi spirituale; dar ce îl doare cel mai tare este faptul că nu poate reacţiona, pentru că regimul absolutist a reuşit să înăbuşe orice formă de afirmare politică pe tot cuprinsul acestei monarhii, redevenită autoritară şi despotică. Nici drepturile vechi nu se mai puteau obţine decât pe calea petiţiilor, considerate pe timpul revoluţiei incompatibile cu demnitatea unui popor conştient. Aceste dificultăţi se datorau guvernului unguresc care refuzase să aplice aici propria lege, pentru că în conformitatea cu dispoziţiile şi  prevederile legale toate terenurile agricole şi pădurile folosite de iobagi până la 1848, trec în proprietatea lor definitiv.

    Avocatul Petru Dobra, încearcă să prezinte ministrului Kossuth, că înscrierea proprietăţii statului în registrele funciare, adică declararea pădurilor ca alodiu, constituie un abuz al autorităţii de stat din epoca feudală, şi că moţii au rămas, cu toate acestea în posesia lor până la desfiinţarea iobăgiei, dispunând liber de terenurile lor de păşunat şi primind fără întrerupere cota cuvenită de lemn necesar pentru construcţie şi pentru încălzirea locuinţelor.

    Iancu era convins că iobagii au dreptate, şi îi scrie lui Bărnuţiu că ,, pădurile constituie un drept al moţilor, că-s ale noastre, că avem drept firesc, drept pozitiv şi drept istoric.’’ Dreptul pozitiv se întemeiază pe prevederile dispoziţiilor legale şi pe urbariile vechi, iar dreptul istoric se deduce din tăierea neîntreruptă a copacilor din pădure şi folosirea terenului de păşunat; iar dacă acestea sunt refuzate rămâne dreptul firesc, în virtutea căruia nu se poate refuza unei populaţii legate de o anumită regiune, în cazul de faţă a regiunii muntoase, folosirea pădurii, care constituie pentru populaţiea din zonă unica sursa de aşi câştiga existenţa.

       După revoluţie locuitorii acestor ţinuturi din munţi, se simt în drept şi cred că vor obţine dreptatea de la noua stăpânire, stăpânire care nu se grăbeşte să rezolve favorabil revendicările moţilor; contrar funcţionarii care au fost repuşi în posturile ocupate de ei înainte de revoluţie le interzic moţilor folosirea pădurilor; iar organele provinciale iau din ce în ce tot mai multe măsuri restrictive, iar în plus majoarează taxele astfel încât ele să nu poată fi plătite. Toata gama de măsuri restrictive culminează cu toamna anului 1851, când se interzice orice exploatare în pădurile din munţi, chiar şi pe terenurile ce aparţineau particularilor dacă erau învecinate cu pădurile fiscului.

       În situaţia prezentată mai sus, Iancu se hotărăşte să apere drepturile foştilor săi lăncieri, şi redactează mai multe memorii, unul fiindu-i adresat chiar împăratului, solicitând să se facă dreptate, dreptate care se lăsa foarte mult aşteptată. Argumentele prezentate sunt convingătoare, bazându-se în special pe dreptul istoric. Drepturile legate de proprietate au fost respectate până în anul 1746, despuierea de aceste drepturi s-a realizat treptat, iar reducerea drepturilor lor la pădurit se realizează numai după ce se înfiinţează topitoriile (cohurilor) de la Baia de Arieş şi Zlatna. El cere repunerea moţilor în drepturile lor printr-un act semnat de împărat, tribunalele civile judecă după legile feudale, considerând ţăranul român, iobagul de altă dată, grevat de nedreptăţile legislaţiei asupritoare.

     Memoriile adresate guvernului din Transilvania rămân fără răspuns, dar numeşte comisii care să se deplaseze în regiune; comisii care nu îl satisfac pe Iancu, pentru că acestea au ca reper registrele şi actele abuzive din trecut şi nu situaţia de fapt. Pe când conflictul era gata să izbucnească, guvernatorul vine cu o soluţie de compromis: să se facă unele înlesniri muntenilor şi să se stabilească ce aparţine incontestabil foştilor iobagi. Iancu refuză să vorbească cu membrii comisiei şi trimite vorbă tuturor comunelor din munţi implicate în acest conflict. În vara anului 1852, este primit de guvernator care încearcă să îl convingă pe Iancu să accepte o soluţie de mijlocire pentru că după părerea mea cam în aceeaşi perioadă împăratul îşi anunţase vizita pe aceste meleaguri transilvănene. Iancu împreună cu protopopul Balint şi tribunul Andreica, aveau misiunea de a-l ruga pe guvernator să modifice itinerarul şi programul călătoriei împăratului pntru a putea vizita regiunea Cîmpenilor. Audienţa celor prezentaţi mai sus are loc la Sibiu, şi după spusele unor documente se pare că a fost deosebit de cordială pentru că Schwarzenberg face promisiunea să sprijine cererea delegaţiei române, cu toate că modificarea de itinerar îl puneau pe suveran să sufere oboseala unui drum mai lung destul de greu şi farte anevoios; Iancu insistă cu atâta patimă încât reuşeşte să obţină consimţământul tuturor în ciuda faptului că guvernatorul şi ceilalţi membrii ai delegaţiei române erau sceptici. Profitând de acordul prietenesc guvernatorul solicită delegaţiei să îşi dea acordul şi concursul în rezolvarea conflictului dintre moţi şi organele fiscului. La această cerere Iancu a răspuns că el nu poate accepta nici un compromis pentru că pădurile sunt ale moţilor. În situaţia nou creeată guvernatorul îşi dă seamă că fiscul se va baza pe actele oficiale, această problemă neputând fi rezolvată decât printr-un proces, care va dura timp destul de îndelungat; astfel că în această situaţie conflictul pe tema pădurilor rămâne nerezolvat, iar Iancu nu admite decât dacă se recunoaşte integral dreptul revendicat.

        Invitaţia ca împăratul să viziteze locurile unde s-au dat lupte cu ungurii pleacă de la Iancu, iar hotărârea luată de tânărul împărat,  de a vizita locurile amintite mai sus este salutată de tovarăşii lui Iancu, care speră, să obţină cu ocazia acestei vizite o hotărâre favorabilă, în problema expusă mai sus. Dacă a lansat invitaţia ca împăratul să facă această vizită cineva trebuia să se ocupe şi de primirea acestuia pe plaiurile pe care urma să le viziteze, tot el îl va primi pe suveran, iar el se apucă de lucru pentru a primi aşa cum se cuvune o astfel de oficialitate. Din ordinul şi pe cheltuiala sa se construieşte la Cîmpeni o sufragerie pentru împărat şi suita sa, iar pe cei mai renumiţi ciubărari şi doniţari le ordonă să construiască cât mai multe astfel de obiecte pentru a decora poarta din Cîmpeni. Se îngrijeşte ca drumul de munte să fie reparat, podurile stricate şi cere moţilor să pună la dispoziţia înalţilor oaspeţi cai buni de călărit.

      Ca evenimentul să iasă foarte bine, Iancu îi scrie lui Bariţiu, rugându-l să vină la Cîmpeni, pentru a ţine o cuvântare în limba germană. Pregătirile sunt continuate febril timp de mai multe săptămâni, iar la data de 19 iulie, o ştafetă aduce vestea oficială mult aşteptată, că împăratul va vizita această regiune, iar până la vizita acestuia au mai rămas doar două zile. Iancu trimite la Cluj după făclii pentru a putea primi pe împărat şi pe timp de noapte, iar Andreica şi alţi tineri pleacă la Zarand pentru a organiza primirea suveranului în comunele prin care va trece.

      Iancu îl va aştepta pe suveran pe muntele Găina, unde proiectează un scurt popas pentru ca înaltele oficialităţi să poată servi o mică gustare; programul a fost executat întocmai; astfel că la data de 21 iulie, împăratul este primit de protopopul Balint la Dealul Mare, iar fetele protopopului Mihali din Zlatna îmbrăcate în portul popular oferă suveranului un buchet de flori. Pe muntele Găina, împăratul ajunge după amiază; iar Iancu a supravegheat îndeaproape pregătirile şi a trimis pe Mihai Andreica cu o ceată de călăreţi cu steaguri, pentru a servi ca escortă de onoare înalţilor oaspeţi.

     Iancu este întrebat de Mihai Andreica dacă nu va participa la primirea de pe muntele Găina, acesta dă un răspuns evaziv, spunând că mai are multe lucruri de pus la punct şi că îl va întâmpina pe suveran la Cîmpeni, astfel că primirea şi gustarea organizată e muntele Găina va fi condusă tot de protopopul Balint. Aici protopopul Balint într-o scurtă alocuţiune îl asigură pe tânărul monarh de devotamentul poporului român, devotament care a fost dovedit prin faptele sale de vitejie şi foarte multe jertfe date chiar pe aceste meleaguri. Împăratul este întâmpinat şi de mama lui Iancu, pe un pisc, fluturând un steag alb , ea călarind în faţa unei cete de femei frumoase de asemenea tot călări.

        Absenţa lui Iancu nu surprinde pe nimeni, cu toate că protopopul Balint îl anunţase pe împărat că va fi întâmpinat şi de Iancu; dar văzând tovovarăşii lui că nu mai apare au început  să-şi facă griji, iar moţii au început să se întrebe ce s-a întâmplat şi de ce nu apare prefectul lor iubit?  Nu numai moţii se întreabă de Iancu dar şi Scwarzenberg, care primeşte răspuns că Iancu este plecat la Cîmpeni să pună treburile la punct şi acolo pentru primirea înalţilor oaspeţi. Entuziasmul şi căldura de care au dat dovadă moţii la primirea împăratului au creeat o atmosferă de încredere; iar când convoiul oficial ajunge în dreptul casei lui Iancu din Vidra, se opreşte şi împăratul este servit cu un pahar de vin de către tatăl lui Iancu, Alisandru Iancu; în uralele consătenilor.

       Înaltul oaspete ajunge la Câmpeni către seară, este întâmpinat şi condus cu făclii aprinse, pe sub porţile de triumf, până la locul ce cu mare grijă i-l pregătise Iancu. Împăratul invită la masă pe prefecţii Axente şi Balint. Iancu nici de această dată nu apare, el urmăreşte cu privirea convoiul oficial din mulţime. Sesizând lipsa lui Iancu, guvernatorul întreabă din nou de el, iar acestuia i se spune că este bolnav; doar acum Iancu declară răspicat că nu vrea să se întâlnească cu împăratul, iar toate insistenţele părinţilor şi prietenilor nu îl pot determina să se răzgândească. În ziua următoare va face totul pentru pregătirile de la Detunata şi Bucium – Cerbu, şi îi îndemna pe moţi să primească plini de însufleţire pe împărat. Guvernatorul reacţionează a doua zi înainte de plecare, că nu a avut loc întâlnirea cu Iancu. După ce vizitează minele de la Roşia şi cetatea veche, monarhul merge la Detunata unde are loc o primire foarte frumoasă. Contactul cu ţăranii din această zonă, încălzesc inima monarhului, care până acum nu se bucurase de atâta popularitate. Aici pe Detunata, monarhului i se oferă mâncăruri specifice zonei, pregătite special pentru vizita sa, şi pentru prima dată gustă din balmoşul foarte gustos, pregătit de moţele din această zonă.

      Prinţul Scwarzenberg sesizând şi aici lipsa lui Iancu, îl întreabă pe protopopul Balint, dacă el şi împăratul se află în siguranţă, iar acesta primeşte toate asigurările, iar vizita imperială se desfăşoară într-o atmosferă de simpatie totală pentru persoana tânărului împărat. Comentariile la atitudinea pe care Iancu a avuto faţă de împărat nu au lipsit, astfel că vizita trece şi nimeni nu încearcă să culeagă roadele bunăvoinţei suveranului.

      Confictul pe temele proprietăţii pădurilor se agravase în aşa fel încât numai împăratul putea să îl aplaneze şi să îl încheie, iar vizita făcută în această zonă este un moment prielnic pentru această problemă. Gestul împăratului era aşteptat ca o recunoaştere a faptelor de vitejie ale moţilor în lupta duşmanului imperiului. Despre acest gest după părerea mea şi-a dat seama Iancu, pentru că a fost singurul care a insistat ca împăratul să schiumbe itinerariul de deplasare şi tot din acelaşi motiv s-a ocupat personal de toate pregătirile şi primirea ce a trebuit făcute pentru o asemenea vizită. De ce nu a venit la audienţă?; De ce nu a pledat cauza moţilor în faţa împăratului?; Iancu va rămâne dator cu răspuns la aceste întrebări, iar istoria are obligaţia firească să dea răspunsurile şi să facă în aşa fel ca adevărul să triumfe. Agitaţia produsă de această vizită oficială nu lasă nimănui timpul necesar să facă cercetări asupra intenţiilor şi comportamentului lui Iancu.

       Toate pregătirile pentru primirea vizitei împăratului se execută sub atenta sa supraveghere dar şi pe cheltuiala sa, şi tot el dă ultimele ordine persoanelor care au fost alese să reprezinte obştea moţilor. Inclusiv părinţii săi sunt puşi să regizeze gesturi simbolice dar cu un mare substrat. Cu toate insistenţele părinţilor şi ale prietenilor precum şi al altor apropiaţi nu cedează de a se prezenta în faţa împăratului şi nici la invitaţia trimisă de Scwarzenberg prin intermediul tatălui său nu se prezintă la împărat, astfel că problemele moţilor vor rămâne şi de această dată nerezolvate.

     Insistenţele foştilor săi lăncieri îl fac pe Iancu să cedeze, şi strâng 120 de călăreţi în fruntea cărora urma să plece către Cluj pentru a-l întâmpina pe împărat. Iancu pleacă cu ceata sa de călăreţi şi îl întâmpină pe împărat la Someşeni şi Apahida, dar odată ajunşi la Cluj refuză din nou să se prezinte la audienţă la împărat; dar la insistenţele camarazilor săi cedează, şi de această dată el va prezenta cauza pădurilor. Într-o scrisoare datată 15 august 1852, adresată lui Bariţiu, Iancu nu povesteşte nimic de acest episod, dar are foarte multe  amănunte interesante, el povesteşte în cuprinsul scrisorii şi îşi motivează gestul de a nu se prezenta în audienţă în faţa împăratului astfel: ,,…vei auzi că nu m-am  înfăţişat înaintea imperatorului, dar nu mult te vei mira, deoarece vei socoti că vreau să dau  faptelor mele o curgere cât se va putea mai naturală’’; după părerea mea Iancu vrea să prezinte rolul jucat de el în procesul muntenilor. Faptul că suveranul nu i-a răspuns la memoriul său, probabil l-a făcut să creadă că este tratat cu dispreţ de către împărat, el a crezut că suveranul nu vrea să întindă o mână de ajutor supuşilor săi năpăstuiţi de vreme şi soartă. Absenţa sa de la solemnitatea de primire a suvernului se poate traduce ca un protest vehement contra indiferenţei prezentate de împărat faţă de cazul moţilor;  din acest punct de vedere nu se prezintă la audienţă. După părerea mea Iancu ar fi trebuit să îl aştepte pe împărat pe muntele Găina şi acolo să facă o declaraţie hotărâtoare în privinţa cazurilor trimise spre a fi rezolvate de către curtea vieneză.

       Dar după a mea părere şi împăratul greşeşte pentru că o dată ajuns în munţi nu se interesează de plângerile foştilor luptători; acest lucru nu i-a scăpat lui Iancu, iar ce la pus mai tare pe gânduri a fost faptul că suveranul a grăbit plecarea sa din Cîmpeni, astfel el a lăsat impresia că nu doreşte să rezolve problemele moţilor. Gestul lui Iancu nu a trecut neobservat de împărat, dar nici refuzul lui de a fi decorat nu l-a interpretat cum trebuie, căci poporul român pentru Iancu a fost mai inaintea sa; iar cu prilejul vizitei în zona unde s-au dat lupte şi pe unde moţii şi-au împrăştiat oasele, împăratul este posibil să treacă în goana calului, fără să mângâie şi să asculte necazul celor obidiţi de soartă, a acelor oameni ai munţilor.

      Imediat după ce revine de la Cluj la Cîmpeni, Iancu face o vizită la casa ierarhului, unde imediat ce vede pajura cu două capete o doboară cu bastonul şi o calcă în picioare ca un semn de protest faţă de vizita care nu a adus nici un beneficiu poporului român din munţi. După două săptămâni apare şi comisia însărcinată pentru a delimita proprietatea în păduri şi a o trece în cadastru, Iancu protestează şi îi îndeamnă şi pe ai săi prieteni să protesteze şi să refuze să înscrie în registre pădurile pe numele fiscului; cu toate că aceştia îndeplineau funcţia de măsurători. Conflictul iscat se încearcă a fi dezamorsat de către fostul administrator al Hunedoarei, dar fără succes. La auzul acestei veşti comandantul militar al districtului Alba Iulia, trimite trei companii pe care le conduce personal, iar la data de 17 august 1852, arestează pe Iancu şi alţi doi tribuni.

       Adus la Alba Iulia în stare de arest, Iancu este ţinut în condiţii mizere, iar un ofiţer îl tratează brutal; bineînţeles că protestează, iar acest ofiţer ordonă ca el să fie legat şi este lovit peste faţă. După ce este dezlegat el strică tot ce îi iese în cale în celula în care se găsea, ca semn de protest împotriva tratamentului nedemn ce i s-a aplicat.

       Autorităţile împărăteşti îşi dau seama că dacă îl eliberează pe Iancu şi acesta ajunge în munţi, prezintă un pericol deosebit de grav pentru liniştea munţilor, de aceea hotărăsc ca arestatul să fie trimis la Sibiu; aici i se înscenează un proces pentru a i se comunica sentinţa de achitare. După părerea mea, graba oficialităţilor de a sista arestul şi de a-l elibera pe Crăişor, nu sunt motive de umanitate din prtea acestora, dar trebuie să îşi apare într-un fel sau altul poziţia căpătată faţă de români şi nu numai.

     Episcopul Şuluţiu face propunerea guvernului ca Iancu să primească o funcţie foarte importantă în minister, pentru că numai aşa  se poate răsplăti eroul munţilor; el face această propunere numai după ce prezintă pe parcursul raportului popularitatea de care se bucură în rândurile poporului, meritele  ce şi le-a câştigat pentru dinastie.

     Unul din derivatele principiului majorităţii, căruia i s-au opus de a fi promovat elitele politice maghiare, acela de ,,ţară românească’’ a Transilvaniei, se cer încă din prima parte a revoluţiei ideea de alegeri democratice pentru Dietă, reprezentare proporţională cu numărul românilor în administraţia locală şi centrală, conducătorii revoluţiei au tratat această problemă în mod exclusivist, au precizat de nenumărate ori asocierea ungurilor şi saşilor la pariciparea la actul de guverenare.

Reclame