Consecinţele Acordului de la Roma

Această problemă o voi trata din trei puncte de vedere anume; din punct de vedere politic; din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere religios şi voi încerca să prezint cât mai aproape de adevăr cele relatate de documentele studiate aşa cum le-am înţeles eu.

Din punct de vedere politic. Acordul de la Roma era de natură să servească interesele revizionismului maghiar manifestat prin mijlocirea şi la adăpostul religiei catolice, pentru a şubrezi temeiul suveranităţii naţionale româneşti.

Că Statusul romano–catolic a fost mai puţin o organizaţie religioasă şi mai mult una politică, este evident. Pâna în anul 1932, Roma nu i–a recunoscut niciodată calitatea de organizaţie catolică. În secolele XVI–XVIII, Statusul cuprindea deputaţii catolici din dieta ardeleană şi nu era un organ administrativ bisericesc. Sub regimul constituţionar maghiar el a fost tolerat de guvernele de la Budapesta, din raţiuni politice,iar ca formaţie constituită se numără printre cele douăzeci de consilii şi comisii ale Ministerului de Culte ungar.

În condiţiile Statului român, organizaţia Statusului ardelean s–a menţinut într–o stare de rezervă faţă de rezervă faţă de autorităţile romaneşti, manifestând spirit de sectă, tinzând către o autonomie totală. Funcţionarii Statusului, nu depuneau jurământ de credinţă faţă de conducerea Statului român; dar ei depuneau un jurământ de credinţă în faţa preşedintelui lor laic că îşi vor îndeplini cu fidelitate datoriile îscrise în regulamentul Statusului şi că vor fi supuşi superiorilor lor[1]. La data de 21 decembrie 1931, secretarul general al Statusului, declara în faţa Parchetului Tribunalului Cluj că ,,odată cu schimbarea imperiului noi nici n–am încercat să luăm cu Statul nou raporturile care le–am avut cu Statum maghiar, şi, din acel moment, din iniţiativă proprie, ne–am constituit aparte’’. Conducătorii Statusului catolic nu aveau nici cea mai mică intenţie de a recunoaşte dreptul de inspecţie al regelui român, peste averile care le deţineau; faptul că ei au recunoscut acest drept regelui ungar, se datorează faptului că acesta a avut titlul de ,,rege apostolic’’, calitate pe care regele României nu o avea. Trebuie să arăt faptul că în concepţia romano–catolică, noţiunea de ,,rege apostolic’’ se acordă unui suveran care luptă pentru promovarea catolicismului. În spatele acestor consideraţii formaliste, conducătorii Statusului se sustrăgeau sistematic oricărei tentative de a fi subordonaţi autorităţilor Statului român. Atitudinea acestora faţă de drepturile şi suveranităţile Statului român era extrem de îndrăzneaţă uneori. I s–a atras atenţia de către procuror că organizaţia Statusului nu a fost recunoscută şi nici considerată de către Ministerul Cultelor din România ca persoană juridică, acelaş avocat Bela Pap Janosy a raspuns că ,,Statusul are drepturi consacrate de–a lungul veacurilor, Ministerul poate sau nu să recunoască; pe un cuvânt al Ministerului nu ne putem baza’’. Un răspuns asemănător îl dadea în faţa aceluiaşi procuror şi Adalbert Thuroczy, contabil şef al Statusului, atunci când a fost întrebat ,,dacă n–a săvârşit o încălcare a legii operând cu un buget care n-a fost aprobat de rege şi de guvern?’’ Răspunsul acestuia a fost ,,Statusul lucrând autonom, hotărăşte autonomic şi nu are nevoie de aprobarea autorităţilor româneşti’’. Este suficient să reţinem aceste delaraţii, spicuite din bogatele documente ale vremii, pentru a ne face o imagine obiectivă a spiritului ce se intalase în organizaţia Statusului ardelean. Reamintim faptul că preşedintele laic al acestei organizaţii, baronul Elemer Gyarfas, era vicepreşedintele partidului maghiar din România, deci un om politic cu multe şi variate legături.

Organizaţia Statusului romano–catolic ardelean, pe care chiar Iorga o numise ,,organizaţie ilegală şi primejdioasă’’, era una din cele mai puternice formaţiuni militante ale revizionismului maghiar. Acest fapt este demonstrat prin cultivarea unui spirit de independenţă, ignorare şi sfidare a autorităţilor centrale româneşti, cât şi prin acţiuni făţişe sau subterane, de subminarea Statului român. Am citat mai sus, cuvântarea extrem de semnificativă ţinută de episcopul Majlath, la Cluj, în data de 19 noiembrie 1931, în faţa ,,descendenţilor Casei lui Arpad’’. Inspectorul general Moise Ienciu, care asistase la această întrunire ilegală a Statusului, raporta Ministerului Cultelor că discursul lui Majlath a fost ,,nu atât o predică, cât mai mult o vorbire de chemare la luptă’’. Faptul că dispunea de fonduri imense, Statusul finanţa acţiuni de natură să submineze ordinea internă a Statului, în înteresul revizionismului. În luna ianuarie 1932, Parchetul Tribunalului din Cluj, era informat că organizaţia Statusului catolic avusese un anumit rol în trimiterea la Universităţile din Seghedin şi Budapesta a studenţilor maghiari din Ardeal, care au strâns aproximativ douăzeci de volume de semnături pentru refacerea vechii Ungarii[2]. Aceste volume au fost trimise ulterior lordului Rothermere, unul din sprijinitorii revizionismului. Nu trebuie uitat faptul că Balasz, a recunoscut în faţa procurorului că aceşti studenţi au primit sume în bani din parte Statusului. Acest fel de acţiuni au determinat Parchetul Tribunalului din Cluj să consemneze, în rechizitoriul preliminar din luna decembrie 1931, constatarea următoare ,,Statusul … sub imperiul român, uzând de mijloace dolosive, a continuat aceeaş operă de exponent al vechii Ungarii şi a politicii ei antiromâneşti. În lumina faptelor relatate până aici apreciez că Acordul de la Roma a avut şi o puternică implicaţie politică. Autoritatea şovină, revizionistă, a Statusului catolic, desfăşurătă până aici mai mult sau mai puţin ascunsă şi pe seama unei organizaţii ilegale, acum era aşezată oficial sub scutul Vaticanului, dar nu trebuie uitat actul care are un caracter internaţional. Aşa se explică faptul căci conducătorii mireni ai Statusului s–au consolat repede de pierderea denumirii tradiţionale a organizaţiei lor şi de înglobarea ei în aparatul administrativ al episcopiei din Alba Iulia. Faptul că tot ei au rămas la conducerea Consiliu diecezan şi dispunând cu mai multă siguranţă decât înainte, de imensele bunuri materiale, aceştia erau îndreptăţiţi să creadă că activitatea lor politică va continua nestingherită. Gyarfas, declara în public fără cea mai mică sfială că ,,sfera de activitate de până acum a Statusului a rămas întreagă, ba încă s–a lărgit’’ şi că ,,acordul de la Roma n–a sacrificat din patrimoniul eparhiei de Alba Iulia nici o cărămidă, nici un stânjen pătrat de pământ şi nici o para. Schimbarea numelui de ,,Status catolic’’ s–a facut exclusiv din motivul că adversarii noştrii să nu mai poată întrebuinţa acea numire cu scop de aţâţare’’[3]. Din această declaraţie reiese faptul că organizatia Statusului catolic era în atenţia autorităţilor cât şi a opiniei publice, compromisă; pentru continuarea activităţiiei trebuia un paravan, iar acesta i–a fost oferit de către Vatican, prin Acordul încheiat la Roma.

Din punct de vedere economic. Acordul de la Roma nu a făcut decât să desăvârşească opera Concordatului din anul 1927, adică să deposedeze Statul român de o avere ce îi revenea de drept. La data de19 august 1932, deputatul I. Al.Vasilescu Valjan valoarea averii pe care Statul roman o pierdea se ridica la peste un miliard de lei. Bunurile administrate de Statusul catolic erau ale Fondului academic regesc de studii, Fondului de stipendii ardelean, Fondului religionar ardelean, Fondului orfelinatului therezian, precum şi altor fonduri publice destinate să sprijine instituţiile de cultură generală. Aceste bunuri constau în sume lichide depuse la diferite bănci şi folosite de cum vroia Statusul, mai aveau imobile cât şi moşii întinse. Adalbert Turoczy, contabilul şef al Statusului, la data de 24 decembrie 1931, decla la Parchetul Tribunalului din Cluj, că:,,la această dată Statusul are în casă cca. 100.000 lei, depuşi la bănci cca. 400.000 lei’’. În plus mai aprecia că averea Statusului este de cca. 80 de milioane de lei[4]. Dacă am reţine o sumă medie dintre cele două aprecieri a deputatului I. Al.Vasilescu Valjan şi a lui Adalbert Turoczy în calitatea sa de acuzat, ne dăm seama pierderea făcută de Statul român, prin Acordul de la Roma. Este lesne de înţeles că bunurile prevăzute în Concordatul din anul 1927, cât şi fondurile deţinute şi administrate de către Statusul romano–catolic erau de fapt şi de drept ale Statului român. Acest lucru fusese stabilit încă din anul 1773, când toată juriprudenţa ungurească şi românească au ajuns la aceeaşi concluzie că: ,,bunurile de sub administraţia Statusului sunt bunuri de drept public’’. Ele au aparţinut vechiului Stat ungar, şi potrivit Tratatului de la Trianon, trebuiau să treacă în mod legitim în deţinerea şi administrarea Statului român.

Acordul de la Roma transferă toate aceste bunuri eparhiei catolice de Alba Iulia. De fapt dacă ţinem seama de anumiţi factori interni şi internaţionali ele au fost transferate Vaticanului. Acest fapt se regăseşte în prevederile canonului 1518 din Codex juris canonici care prevede că ,,pontificele roman este supremul Administrator şi Dispunător al tuturor bunurilor bisericeşti’’. Având în vedere coaliţia catolico–revizionistă, devenită mult mai evidentă prin eliminarea uniţilor români din circuitul intereselor materiale ale Statusului, putem trage concluzia că, prin Acordul de la Roma, Statul roman renunţă la o avere imensă în favoarea prozelitismului catolic, o parte şi a iredentismului maghiar pe de alta.

Din punct de vedere religios. Acordul de la Roma marchează un puternic moment de fortificare a poziţiilor catolice în România. Am amintit mai sus că statusul romano-catolic a luat naştere datorită neînţelegerilor dintre clerul şi laicul catolic. De–a lungul a mai multor secole, ierarhia catolică din vechea Ungarie a încercat să limiteze activitatea şi sfera de influenţă a acestei organizaţii laice, care dispunea pe lângă averi şi de personalităţi politice care cocupau treptele superioare ale ierarhiei. Laicii au reuşit să îşi menţină o autonomie relativă, adăpostindu–se sub scutul guvernelor, acestea fiind interesate să menţină un echilibru între pretenţiile Vaticanului şi principiul suveranităţii naţionale.

În condiţiile României de după război, conducătorii Statusului intuiesc noile realităţi şi se aliază din timp cu episcopul de Alba Iulia care le va fi un mare sprijinitor (un fel de a spune, pentru că până la urmă el va deveni şeful lor). Prin Acordul de la Roma, Statusul a fost recunoscut ca organizaţie canonică. Prin această recunoaştere Roma, pune capăt conflictului dintre laicatul şi clerul catolic.

În acest fel, propaganda şi prozelitismul catolic capătă anvergură. Clerul catolic a fost întodeauna mai zelos în desfăşurarea activităţilor propagandistice, iar Acordul de la Roma adaugă zelului său un spor de posibilităţi materiale.

Aşa se face că Roma rezolvă unul din conflictele interne ale catolicismului din Ardeal, iar prin acordul din anul 1932, slăbeşte elementul unit. Greco–catolicii au avut naivitatea să creadă că Vaticanul va da o dovadă de dragoste şi preţuire transformându–i într–un rit, dar când a ieşit la suprafaţa problema Statusului şi–au dat repede seama că au fost înşelaţi, iar Roma va sprijini Statusul, de fapt se sprijinea pe ea însăşi. Am arătat mai sus că la Roma, au plecat cei doi conducători ai Statusului împreună cu Valer Pop, şi că aceştia au dus discuţii separate, de aici rezultă faptul că în realitate nu se consuma o operă diplomatică între Guvernul român şi Vatican, ci una între românii uniţi şi iredentiştii catolici. Acordul de la Roma este pentru uniţii români din Ardeal o mare decepţie. Această mare decepţie va instaura un anumit climat psihologic în toamna anului 1948: revenirea unei mari părţi a uniţilor la Biserica lor mamă. Decepţia s–a transformat uneori în protest şi revoltă, aşa cum se întâmplă şi azi din nefericire în unele părţi ale Ardealului. În luna noiembrie a anului 1933, profesorii greco–catolici Baroni şi Ostrogovich, aflând că numele lor fuseseră menţionate printre membrii consiliului diecezan de Alba Iulia (noua denumire a vechiului Status), s–au desolidarizat public de această organizatie şi au protestat împotriva Acordului de la Roma.


[1] Muşeţ Aurel,Cele două convenţii dintre Statul Român şi Vatican, Beiuş, 1943, p. 89 – 105.

[2] Din raportul Inspectorului General Moise Ienciu către Ministerul Cultelor, datat Cluj, 19 noiembrie 1931, p.3.

[3] Procesul verbal de interogatoriu al Parchetului tribunalului Cluj, din 2 ianuarie 1932.

[4] Ghibu Onisifor, Acte şi documente privitoare la Statul romano-catolic ardelean, Cluj, 1933, p.474.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: